Evenimentul a fost mai degrabă unul privat, fapt reproșat în spațiul public, și însușit de politic, sau mai exact de primarul Călin Bibarț, alt fapt care a aprins și mai mult spiritele.

De aici, s-a pornit o avalanșă de opinii, mai toate pe rețeaua de socializare, cea care dictează trendul acestor ani în Arad și nu numai. Primii au ieșit suporterii, argumentând nemulțumirea lor legată de amplasarea statuii pe stadion, de-a dreptul în tribuna a II-a, o palmă adusă respectului pe care ar trebui să-l purtăm baronului Francisc Neuman. Aceștia au criticat modul în care s-a întâmplat totul, pe ascuns parcă de ochii arădenilor și și-au spus și alte nemulțumiri.

Iar de aici, parcă întreaga societate arădeană a prins glas: unde ar fi trebuit cu adevărat amplasată statuia, cum ar trebui ea realizată (în picioare, pe soclu sau stând pe scaun), dacă sau nu se impunea în acest caz o operă de artă street art, cu care să-și poată face selfie toți cei care vor merge pe stadion, dacă se preta mai degrabă o statuie clasică, ba chiar mai departe – dacă baronul a fost sau nu pe stadion, la tribuna I sau II în celebrul meci UTA – Feyenoord, dacă în urmă cu un an discuțiile pe tema statuii au fost deschise și ulterior abandonate, dacă edilul Aradului a descins sâmbătă pe stadion și a mutat statuia amplasată deja la Tribuna I la Tribunal II, dacă vulgul are dreptul să decidă pe tema unei opere de artă, dacă am copiat sau nu o altă idee, dacă am cinstit sau nu cum se cuvinte memoria baronului, dacă „demolăm” tot ce e frumos în Arad doar pentru că nu am venit noi cu ideea, doar pentru că, la adăpost de facebook, desființăm orice, intenții bune, creații artistice reușite, eforturi depuse și suflete investite în frumos.

Opinii au apărut, toate argumentate, în mass-media locală, fie că au venit de la ziariști cu notorietate, fie de la oameni de cultură. Politicienii au trimis și ei comunicate, oamenii simpli au comentat peste tot. Dar parcă pentru prima dată tonul, unul extrem de vehement în ultimii ani, cei pandemici, a fost mai domol, ba chiar mai elegant, încât am avut impresia că mai toți se adresează și baronului și, ca atare, caută să nu-l jignească, să formuleze fraze frumoase.

Nu știu unde ar trebui să stea statuia, nu știu nici măcar dacă e o operă de artă reușită sau nu (n-am văzut-o și nici dacă aș fi văzut-o n-aș fi putut să pun repede un verdict, indiferent câți ani de facultate de arte am în spate). Nu știu, pentru că nu m-am documentat cu adevărat, nici dacă baronul Francisc Neumann a fost la stadion atunci, în oricare dintre tribune, la UTA – Feyenoord, sau doar și-ar fi dorit să fie și în niciun caz nu mă pricep la fotbal. Nu știu nici dacă mi-aș fi dat seama (sunt aproape sigură că nu) că baronul e reprezentat exact la vârsta la care avea loc meciul. Știu însă câteva povești frumoase despre cum s-a născut această statuie și cunosc entuziasmul cu care Lucian Țidorescu a pornit la drum ca să-l aducă pe baron pe stadion.

L-am și rugat, de când a pornit tot acest vacarm de artă, să povestim despre întregul său demers de la momentul la care i-a venit ideea, la găsirea sculptorului și la amplasarea statuii sâmbătă.

Dar, de vineri seara, de când îmi vorbea fericit de faptul că sâmbătă va avea loc amplasarea statuii, și până duminică, Lucian Țidorescu și-a pierdut acel entuziasm pe care credeam că n-are cum să-l piardă. Nu el. L-au marcat probabil zecile, sutele de comentarii care, deși nu l-au avut ca țintă pe el (Lucian nu s-a ales decât cu laude), i-au criticat demersul. A simțit, probabil, pentru prima dată respirația greoaie a faptelor frumoase atinse de politică și imaginea proastă pe care intervențiile politicienilor o nasc în societatea românească indiferent de subiect.

Lucian Țidorescu nu ne mai povestește despre originea poveştii statuii baronului Neumann și cum a ajuns pe stadion. Nu vom afla nici dacă crede că a greșit sau nu în demersul său. Iar asta e păcat. Mare păcat.

Dar oricât de drag mi-e Țidorescu, oricât de demotivant poate fi să vezi că întreaga ta muncă a devenit subiect de disecție dură pe facebook (nu-i niciodată ușor să ieși afară din bula ta și să comunici faptele tale lumii pironite în fața calculatorului și gata de atac, pentru că, ne spun atât de clar Robin and the Backstabbers, „ce frumoasă e lumea, ce foame și ce ger”), un lucru mi s-a părut de apreciat aici: s-a discutat aprins, dar relativ elegant, zile întregi, pe un subiect care, deși nu ar părea de mare interes în situația dată actuală, cu pandemii, guverne căzute și scumpiri de coșmar, a arătat sensibilitatea pe care o avem la un trecut cu care vrem să ne mândrim, pe care nu ne permitem să-l pierdem. Fie că îl aducem în rândul plebei, fie că îl urcăm pe soclu. Dar e despre mândrie locală, iar aceasta mândrie locală a trezit, cumva, pe neașteptate pentru mine, societatea civilă, arădeanul. S-a spus părerea. Argumentat. De toate părțile. Iar adevărul nu e niciodată doar unul.

O postare pe facebook a unui fost coleg de ziar, legată de o întâmplare din redacția Arad Expres, mi-a amintit de ce pe mine nu m-a întristat această discuție încrâncenată pe tema statuii. Un redactor șef din Austria le recomanda colegilor mei și ai lui, din Arad, România, după ce văzuse scumpirile la carburanți, să facă un material social pe tema scumpirii benzinei și motorinei, să meargă să vorbească cu protestatarii, să meargă la pompe să le afle părerea pe subiect. Care protest? Care nemulțumire?, s-au întrebat colegii mei. Românii acceptă orice li se pune pe tavă. Or, aici, la Arad, acum, n-am acceptat nici măcar o statuie care nu ni s-a pus pe tavă așa cum am crezut noi.

Nu-mi doresc decât să văd această încrâncenare și legată de scumpirile de acum la carburanți, gaze, curent, să văd arădeni într-o dezbatere reală legată de faptul că Primăria își anunță locuitorii că nu vor primi căldură în apartamente, nu săptămâna aceasta, poate nici cealaltă, pentru că autoritatea locală se simte nedreptățită de propriul guvern, că se betonează fără urmă de consultare cu specialiștii, cu arădenii, cu oricine, malul Mureșului, că niște bănci la care nu-ți vine să te uiți au fost amplasate pentru că a vrut un consilier, ori doi, pe Bulevardul Revoluției, acolo unde ni se spune în același timp că nu se mai înlocuiesc arbuștii rupți sau furați pentru că nu se mai fac intervenții și nu se mai cheltuiesc bani până la modernizarea acestuia, că suntem îndrumați de edili să ne facem singuri curat pe stradă, că trăim într-un oraș în care principalul eveniment e „La băncuțe”, o urbe tot mai gri și în care singura pată de culoare e o statuie a cărei poveste vrem să o scriem cu toții. După ce a fost deja scrisă. Aștept cu nerăbdare să discutăm cu înverșunare despre dreptul nostru de a ne face auziți, ascultați, întrebați de fiecare dată. Aștept cu nerăbdare protestele, la statuie, la băncuțe, pe băncuță, dar proteste. Și aștept cu nerăbdare dincolo de fotografii, poziția autorităților la toate aceste proteste. Doar de aici va începe, cu adevărat, dialogul.