Asumarea (ne)răspunderii

Dar ce conteaza, importanta e clipa, ea trebuie traita, exploatata, stoarsa.
O cale a otravirii lente a celor de la putere este asumarea raspunderii pe un
pachet de legi. Asumarea raspunderii, odata trecuta cu brio prin Parlament,
asigura guvernului liniste, siguranta ca va mai dainui o vreme – sase luni,
sigur. Este o metoda legala, dar si perfida. Prin asumarea raspunderii, guvernul,
coalitia de guvernamânt, pot strecura legile fara dezbatere. Nu e bine
pentru societate, dar e bine pentru Putere. Riscurile unui asemenea demers?
Nu preocupa pe nimeni.

A ignora riscul nu înseamna însa ca el nu te poate „agresa”
când ti-e lumea mai draga. Puterea actuala traieste din plin esecul acestei
metode, de asumare a raspunderii cabinetului. Si îl traieste rusinos –
sau l-ar trai rusinos, daca ar sti ce e rusinea. Coalitia, pe atunci înca
functionala, a fortat promovarea legilor reformei în Sanatate fara dezbatere
în Parlament, trecând raspunderea în cârca Guvernului
condus de Calin Popescu Tariceanu. Pe ce a fost asumata raspunderea, se vede
abia acum. Pe un vraf de legi facute anapoda, pentru ca Ministerul Sanatatii,
condus de acest contabil arogant, Eugen Nicolaescu, nu si-a facut temele decât
superficial, ignorând ca legile respective au nevoie de o stufoasa legislatie
„secundara”, care lipseste cu desavârsire.

O dezbatere în Parlament a pachetului de legi ar fi dus la evitarea consecintelor
dezastruoase ale acestei „reforme”, ar fi ferit medicii, unii somitati
în materie, de prigoana la care sunt supusi, ar fi evitat harababura din
sistem, subfinantarea sistemului, toate aceste masuri care în loc sa reformeze
duc la blocarea activitatilor, lovind pâna la urma în omul simplu,
în cetatean.

Nu e cazul sa detaliem. Esential ramâne faptul ca Guvernul acesta si-a
asumat raspunderea pe un „pachet” otravit, ca s-a facut de râs
si, acum, ar fi timpul sa raspunda pentru ce a facut. Adica, sa demisioneze.
Stim ca nu se va întâmpla una ca asta, la noi cuvântul dat,
onoarea, raspunderea asumata sunt notiuni inexistente, neacoperite de gesturi,
de fapte în viata publica.

La noi, a-ti asuma raspunderea înseamna taman inversul a ceea ce ar trebui
sa însemne – adica, nu raspunde nimeni pentru esecuri, pentru incompetenta
probata. Asa ca incompetentul ramâne pe post, pentru a-si desavârsi
harababura, indiferent de consecinte, de nenorocirile care vor urma. Insi care
ar trebui legati, izolati, sunt lasati sa-si desavârseasca opera idioata.
Sunt unii prosti? Sunt. Dar sunt „prostii nostri”, adica ai lor,
si trebuie avut grija de gasca, sa nu se sparga. Tara? Cetateanul? Ce notiuni
tâmpite!

Tristan Mihuta