Avem legi? Avem. Şi ce dacă!?

Cum să devenim, odată şi odată, o societate cât de cât normală, cât de cât sănătoasă moralmente, atâta vreme cât legea nu e lege, cât cei puşi să vegheze la funcţionarea legii, la respectarea ei sunt mână în mână cu răufăcătorii, ba chiar le asigură protecţia!

Peste tot, cât de mică ar fi instituţia statului, sunt o droaie de salariaţi care prosperă din mita pe care o primesc. Iar dacă nu o primesc, ştiu ei cum să procedeze ca s-o primească de la cetăţeanul „îndărătnic” ori de la amărâtul om de afaceri care se hrăneşte iluzia că este suficient să fie un întreprinzător cinstit ca să aibe linişte. De la insul care ia taxa pentru mesele din piaţă, de la micul funcţionar, trecând pe la cei de la Protecţia consumatorului, de la „Sanepid”, de la Poliţia sanitar-veterinară etc., până la cei de la Garda Financiară ori de la Finanţe, obligaţia de a respecta legea, regulamentele se converteşte frecvent într-o cârdăşie la faptele de încălcare a legii.

Pierde statul, adică pierdem noi, cetăţenii? Ce contează, din moment ce ei, cei puşi să controleze dacă se respectă legea, se îmbogăţesc tocmai din contrariul misiei lor, adună averi, vile, maşini scumpe, petrec vacanţele în ţări exotice şi nimeni nu le are baiul? Uneori, ai impresia că în ţara asta e nevoie de controlori la controlori, dar şi aşa super-controlorii ar trebui supravegheaţi la rându-le de alţii, şi tot aşa la infinit.

Urcăm mai sus. Poliţiştii cultivă lumea interlopă cu zel. Închizând ochii sau asigurându-le interlopilor protecţie în tot ce întreprind, adună şi ei averi de invidiat, plus că nu-şi strică liniştea, nu-şi complică viaţa – nici cu interlopii, nici cu cei puşi să le supravegheze munca, onestitatea. Pentru că, şi aici, „controlorii” îşi pierd repede entuziasmul şi ataşamentul faţă de instituţie, înfruptându-se din pradă. Adică, din prădarea bugetului statului. Judecătorii, procurorii? CSM-ul? Etc.? Ineficienţa lor este mai mult decât suspectă – este chiar probatorie pentru contribuţia actului de (in)justiţie la amploarea corupţiei.

România este prinsă în acest cerc vicios şi nimic nu o poate scoate în afara lui. Dura lex, sed lex? Un mit, iar noi nu credem în mituri. Dar, oare, am crezut vreodată?

Tristan Mihuţa