„Frăţietatea”, demersurile comune au fost posibile datorită chibzuinţei, grijii reciproce pe care preşedinţii Franţei şi, respectiv, cancelarii Germaniei le-au manifestat în modul de abordare a problemelor internaţionale de către cele două mari state.
Iată însă că au fost suficiente câteva luni ca noul preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy, să arunce în aer tandemul franco-german. Sarkozy are ambiţii de mare jucător internaţional. S-a văzut şi în timpul celor câteva ore pe care le-a petrecut la Bucureşti, se vede din întreaga sa atitudine politică, asumată de când a devenit preşedintele Franţei. Sarkozy acţionează pe cont propriu, are iniţiative prin care ignoră şi deranjează partenerii europeni, îndeosebi Germania. Ambiţiile sale pun în paranteză tradiţionala conlucrare franco-germană, nesocotind poziţia Berlinului într-o problemă ori în alta.
Concret. La 3 martie, era programată o întâlnire între cancelarul german Angela Merkel şi Sarkozy. Întâlnirea a fost reprogramată pentru 9 iunie, datorită unor dezacorduri serioase în ce priveşte înfiinţarea Uniunii Mediteraneene – care ar urma, în viziunea lui Sarkozy, să includă atât state membre ale UE, cât şi din afara acesteia, inclusiv Turcia. Sarkozy n-a catadicsit să nu consulte Germania în acest demers. Or, Germania, aidoma CE, consideră că realizarea acestui proiect ar putea aduce prejudicii politicii şi intereselor UE în zona mediteraneeană.
Pe scurt. Germania şi UE s-au trezit în faţa unor acţiuni pe care nici nu le înţeleg, nici nu le pot accepta. Şi privesc uimite cum preşedintele Franţei s-a autoinstalat în poziţia de lider al Europei. Cum îşi asumă rolul unui providenţial deschizător de drumuri noi.
Urmărind reacţiile oficialilor UE, dar şi ale opiniei publice franceze, este limpede că prestaţia acestui preşedinte jucător nu convinge; mai mult, stârneşte derută în UE şi nelinişte în Germania.
Cititorul se poate întreba de ce îi acord atâta atenţie lui Sarkozy, câtă vreme noi, românii, avem alte preocupări. Ei bine, motivul este unul singur: asemănarea izbitoare de atitudine, de pretenţie de a fi un mare jucător al zonei, dacă nu cumva al lumii, dintre Nicolas Sarkozy şi Traian Băsescu. Ambii par aidoma unor pistolari dintr-un film western, care vin de nu se ştie unde ca să facă ordine în rânduiala internaţională.
Dacă Sarkozy are în spate un stat puternic, Traian Băsescu nu prea are nimic dincolo de declaraţiile sale grandomane, fără de acoperire – nici în fapte, nici în vreo atitudine consecventă. Când a preluat preşedinţia, Traian Băsescu inventa, unilateral, axa Bucureşti-Londra-Washington, jignind mari state din UE, precum Germania şi Franţa.
„Axa” avea să funcţioneze doar în mintea lui Băsescu. Dar nici acolo n-a durat. A fost suficient ca Sarkozy să vină la Bucureşti, ca Traian Băsescu să-i dea „tainul” şi să-i facă plecăciuni de supunere. Dar „frăţietatea” franco-română n-avea să dureze nici măcar cât „axa”. A venit momentul Kosovo, când preşedintele şi România au rupt-o cu Franţa şi Sarkozy fără să clipească.
Iar vor veni unii şi vor spune că nu puteam recunoaşte independenţa provinciei Kosovo. Puteam. Am fi demonstrat că avem caracter în raporturile cu aliaţii. Am mai fi arătat că nu ne temem de pretenţiile maghiarilor din Harghita şi Covasna.
Traian Băsescu nu este, prin urmare, liderul zonal care se pretinde şi nici nu ridică – prin declaraţiile sale năstruşnice – statutul şi prestigiul ţării.
Dimpotrivă, creează confuzie în raportul nostru cu alte state şi prejudiciază intersul naţional.
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!