Şi ni se dă exemplul Greciei, care a cucerit titlul european, acum patru ani, deşi nimeni nu-i dădea vreo şansă înaintea începerii turneului final din Portugalia. Dacă acesta este un argument valid, aş putea să-l „consolidez” cu încă un amănunt: în 1992, danezii au cucerit titlul european cu o echipă adunată de pe plajă, cu puţine zile înainte de startul competiţiei, după ce UEFA a decis ca Iugoslavia să fie înlocuită cu Danemarca.
Nimic nu este imposibil, când e vorba de fotbal, dar minunile sunt minuni tocmai pentru că survin în pofida unor evidenţe convenite. Iar evidenţele nu ne sunt favorabile. România a ieşit din grupă o singură dată la un turneu final al CE. Apoi, să ne reamintim cât de umilită s-a întors acasă din Anglia, în 1996, aşa-zisa „generaţie de aur” a lui Hagi şi Gică Popescu. Plecase încrezătoare – doar venea după frumoasa figură făcută la World Cup ’94, nu? -, jucătorii vorbeau de câştigarea trofeului, şi naţionala s-a întors acasă devreme, fără niciun punct.
La Europene ne-a fost întotdeauna greu. Mai greu decât la Mondiale. Dacă facem recurs la memorie, vom constata că şi la World Cup’94 n-am câştigat în faţa niciunei echipe din Europa – am învins Columbia, SUA, Argentina, dar am pierdut la scor (1-4) cu Elveţia şi la penalty-uri cu Suedia. Europenele sunt o competiţie mai dificilă decât un campionat mondial, fiindcă aici se adună crema fotbalului de pe bătrânul nostru continent, iar grupele sunt întotdeauna o probă de foc, pe care noi, de regulă, am căzut-o.
Nu sunt un pesimist. Încerc să sper că vom avea parte de bucurii, că poate vom juca mai mult de trei meciuri. Dar am şi momente în care luciditatea îmi pune speranţele la respect. Ştiu, bunăoară, că echipa României nu are un portar mare, nici la propriu, nici la figurat. Nu pot uita că Rădoi are genunchii fragili, că apărarea este greoaie, că nu avem un mare „regista”, un coordonator de joc, că Mutu şi Chivu, jucătorii cel mai bine cotaţi au mari probleme: Mutu, cu vestea neplăcută că trebuie să plătească 12 milioane de euro lui Chelsea; Chivu, cu umărul său care se mai ţine într-un „fir de aţă”. Peste toate, gândurile şi trăirile lui Mutu sunt împărţite între turneu, decesul bunicii şi soţia care abia i-a născut o fetiţă, iar ale lui Chivu între naţională şi nunta care va veni curând.
Cu siguranţă şi în sânul celorlalte echipe sunt probleme, puncte slabe, jucători al căror gând, a căror preocupare fug adesea departe de echipa reprezentativă. Dar aceste echipe nu stau în doi trei jucători, ci în 30-40, dovadă că mulţi fotbalişti cotaţi de la 15 milioane de euro în sus nici n-au avut loc în loturile pentru Euro. Apoi, să ne gândim ce campionat avem, ce bază materială pentru a creşte fotbalişti şi cât de anemică este industria fotbalului la noi, faţă de cei pe care suntem chemaţi să-i înfruntăm.
Aşa că, ar fi bine ca acele voci care vorbesc de titlul european să fie mai scăzute. O intrare în sferturi ar fi o mare performanţă, iar câştigarea trofeului ar fi a opta minune a lumii, ca să-l parafrazez pe regretatul Ernst Happel. Toţi suntem flămânzi şi setoşi după rarele prilejuri de bucurie pe care le-am trăit de pe urma naţionalei, dar asta nu ne îndreptăţeşte să ne pierdem simţul realităţii. În plus, bucuria neaşteptată este infinit mai mare decât una scontată, nu?
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!