Căldură mare, monşer!

Dar noi nu suntem pe o plajă. Suntem aici, în oraş, împrejmuiţi de asfalturi care fierb, respirând un aer încins şi otrăvit de smogul maşinilor care sunt tot mai multe, pe când Aradul e mereu acelaşi.

Dar supravieţuim. Şi nici nu suntem prea trişti ori abătuţi, pentru că nu ne stă în fire. Au plecat ai noştri de la Euro cu coada între picioare, huliţi pentru că au jucat cel mai urât fotbal? Ia mai dă-i încolo de europeni sclifosiţi! Pentru ce să mai fi zăbovit pe acolo? Că lui Mutu i s-a făcut dor Consuelo şi de amici, lui Chivu de Adelina, lui Piţi de barbut, toţi se plictisiră de fotbal şi de viaţa din cantonament. Au mai strecurat ei, „tricolorii”, noaptea, ceva gagici în hotel, dar una e s-o faci pe îndelete şi altceva să stai cu frica în spate că ciocăne şi Piţi, la uşă.

Tot mai bine e acasă, la noi, unde viaţa nu este aşa de searbădă ca pe la elveţieni şi austrieci. Stresul e incomparabil mai mic. E sărăcie? Mai rău să nu fie! Nu suntem mofturoşi. Am învăţat să ne mulţumim cu puţin din moşi-strămoşi. Aşa am reuşit să supravieţuim şi să ne distrăm cum cad imperiile în jurul nostru. Al nostru n-a căzut, pentru că nu l-am avut, şi bine că nu l-am avut, că ne-am fi cătrănit şi noi până ne-ar fi trecut cheful de viaţă.

Aşa însă, ne place viaţa, iar de necazuri facem haz. Aţi văzut români încruntaţi!? Da? Ei bine, o fi fost de la căldura asta mare, nu din vreo pricină serioasă. Sau, poate, or fi vrut să pară serioşi, să se dea mari că ei nu sunt ca toată lumea, că sunt … preocupaţi! Să fim serioşi! Uitaţi-vă la parlamentarii noştrii, care chiar sunt un bun exemplu pentru cum trebuie luat totul în derâdere şi pentru cum ar trebui trăită viaţa. Niciodată nu se omoară cu lucrul. După o vacanţă de două luni, de chefuri şi chiolhanuri prin „teritoriu”, s-au întors la muncă la începutul lui februarie. Au frecat menta ce-au frecat-o, apoi s-au dus iar în teritoriu, că a început campania pentru „locale” şi au revenit la parlament ca să-şi ia rămas bun, că urmează alte două luni de vacanţă.

Nici preşedintele Traian Băsescu nu este un exemplu rău. Nimic nu i se pare prea serios ca să merite atenţie. Face ce-i place şi când are chef. Ce importanţă are că nu ştie care-i deosebirea între Comisia Europeană şi Consiliul Europei? Cine se tăvăleşte pe trotuar că dumnealui nu ştie nici măcar prima strofă a Imnului ori că petrece pe unde apucă? Pe unde apucă, dar, totuşi, nu oriunde. Aţi văzut că la Majestatea Sa, la chef, nu s-a dus, şi nici la nunta fetei lui Vasile Blaga. Şi asta-i de învăţat şi de urmat: n-ai chef, nu te duci, dom le!

Da, bucuroşi le ducem toate, după cum îi promisese Mircea lui Baiazid. Chiar şi când ne bate soarele în cap, ca acum. Nimic nu ne poate împiedica să o căutăm în continuare pe Elodia, la concurenţă cu tolomacul de procuror, nici să ne plictisim de cele peste 170 de episoade ale anchetatorilor de ocazie de la OTV. Nimic nu ne întristează. Au răsuflat subiectele de la Bac? Unei fetiţe de 11 ani, rămasă însărcinată după un viol, nu i se face avort, că-cică nu dă voie legea? Un mort a fost votat primar? Hai, dom le că nu-i un capăt de lume! Necaz e când moare omu , vorba unui vecin de-al meu, dar şi atunci trebuie să rămânem optimişti şi cu chef de viaţă. C-aşa-i la români, hazul bate necazul.

Tristan Mihuţa