Îmi propun însă, aici şi acum, o abordare deloc nostalgică, ci mai curând una rece, realistă. Să tăiem cu bisturiul raţiunii adevărul în bucăţi, poate-poate vom înţelege mai bine cum stăm, unde ne aflăm şi apoi să ne întrebăm dacă mai avem vreun viitor, în fotbalul mare.
Cum stăm, deja ştim. UTA de acum nu este o echipă pe care s-o iubeşti. În „dragoste” e nevoie întotdeauna de doi. Or, jucătorii care îmbracă azi tricourile alb-roşii ne-au demonstrat că puţin le pasă de noi. Ne dispreţuiesc. Nici măcar UTA, cu patronul care le plăteşte salarii bune, nu înseamnă nimic pentru ei. Mă întreb ce preţuiesc, la urma-urmei aceşti tineri? Nu de alta, dar văd că nici de blazonul lor nu le pasă – joacă infect, fără poftă, fără ambiţie. Sunt inşi cu care nu este bine să pleci la drum.
Unde suntem? Într-un moment de mare criză. Pe aceşti jucători, e fapt dovedit, nu se mai poate conta. Marea problemă e însă alta: mai are, va mai avea UTA, peste o lună, patron, investitor? Cred că nici Nicolae Bara, un om capricios, cu gesturi şi atitudini imprevizibile, nu ştie dacă va mai continua ori ba, după retrogradare. Dacă va rămâne sau va da şi el, în mod ruşinos, bir cu fugiţii.
Să zicem că Bara va pleca. Ei, în acea clipă se vor deschide larg uşile spre Nicăieri. Spre haos. Ar putea fi sfârşitul (şi) în acte, pentru UTA – că altfel, UTA pe care o ştim noi, cea care a fost mândria Aradului, spiritul ei nu mai există de ani buni. Ştim, am constatat-o în ultimul deceniu, că nimeni din Arad nu se înghesuie să investească în clubul UTA. Deşi avem şi noi oameni de afaceri de succes, unii putrezi de bogaţi, UTA rămâne pentru ei un lucru neinteresant, dacă nu cumva neserios.
Neputinţa ori indiferenţa locală ne împing să privim spre exterior, să căutăm salvarea, salvatorul pe alte meleaguri. Nu ştiu dacă e bine. Am văzut ce-am păţit cu Locic. Vedem, astăzi, cum stăm la cheremul, la capriciul lui Nicolae Bara. Investitorul „străin” nu vine la Arad doar ca să arunce cu bani înspre noi. Vine să-şi dezvolte, şi cu ajutorul fotbalului, afacerile.
Or, se vede, s-a văzut, Primăria şi Consiliul Judeţean nu sunt preocupate pentru a reîntoarce, într-un fel, gestul investitorului „străin”. Firesc ar fi să existe colaborare, sprijin reciproc. Nu se poate? Ba se poate!
Numai că interesele administraţiei locale nu sunt îndreptate şi spre fotbal, spre sport, în interesul comunităţii, ci spre zonele mai profitabile (pentru unii).
Aşadar, pleacă, să zicem, Bara. Ce facem? Desfiinţăm UTA? Probabil vom fi inundaţi de veşti bune, de optimism spumos venite dinspre candidaţii la Primărie şi CJA. N-ar fi prima oară. Am mai fumat promisiuni mincinoase, aşa că e greu să ne mai lăsăm păcăliţi. Oricum, ar fi, un lucru e cert: numai de retrogradarea aceasta nu avea nevoie primarul Gheorghe Falcă. Pentru mulţi arădeni, ruşinea de la UTA este ruşinea Aradului, în consecinţă şi a primarului Falcă.
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!