Ce mai înseamnă, astăzi, intelectualitatea?

Întrebarea nu este una neîntemeiată. De la sugrumarea intelectualităţii formate în perioada interbelică, în România nu s-a mai auzit şi nu s-a mai ştiut de vocea acestei categorii sociale. În anii comunismului, intelectualitatea n-a avut voce. Dincolo de unele „şopârle” strecurate prin romane şi prin unele poezii („şopârle” pe care uneori le „găseam” şi acolo unde nu existau) intelectualitatea noastră a fost una supusă, aservită. Nu spunem că nu s-a auzit câte o voce răzleaţă, că n-a existat un Paul Goma, de pildă, dar putem afirma categoric faptul că noi n-am avut o mişcare a intelectualităţii, ca în Cehoslovacia, care să exprime durerea ori năzuinţele românilor.

De regulă, intelectualitatea are datoria de a fi vocea unei naţiuni. Câinele de pază al poporului, lumina călăuzitoare, menită să arate calea spre mai bine, spre progres. Să ne reamintim de rolul intelectualităţii româneşti la 1848. Sau de contribuţia sa hotărâtoare la Unirea Principatelor, la Unirea din 1918, la croirea României moderne. Un Iorga, un Goga, un Rebreanu etc. aveau să urmeze pildele lui Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu şi să fie factor activ în viaţa cotidiană. Toţi erau voci de care se ţinea seama în popor.

Acum? Care sunt intelectualii a căror voce contează în rândul mulţimii? Poate găsim unul, doi, dar glasul intelectualităţii, ca şi categorie socială, nu preocupă pe nimeni. După 17 ani de democraţie, intelectualitatea n-a reuşit încă să-şi recâştige prestigiul de odinioară. Dimpotrivă, este ignorată, este cvasiinexistentă pentru popor. De ce? Poate şi din cauză că n-a ştiut să fie imparţială în abordarea realităţii, a disputelor politice. Ba, dimpotrivă, s-a aservit adesea, a intrat din nou slugă, de data asta de bunăvoie, la stăpânii momentului. Mai clar spus, intelectualitatea noastră nu şi-a respectat condiţia „naturală” şi, de aceea, n-a obţinut nici respectul poporului. Şi tot de aceea vocea sa nu contează.

T.M.