Cum alegerea preşedintelui ţării nu mai este simultană cu scrutinul pentru parlament, partidele au nevoie de alţi purtători de drapel. De alţi oameni-locomotivă, capabili să stârnească atenţia şi încrederea electoratului, să atragă voturi. Cât mai multe.
Schimbarea este şi un pas spre normalitate. De ce? Pentru că, până cum, candidaţii la preşedinţie erau cei obligaţi, de statutul lor de port-drapel, să iasă în faţă cu programul de guvernare al partidului respectiv, lucru oarecum straniu, câtă vreme preşedintele nu are prerogativele constituţionale necesare unei funcţii executive. În schimb, un premier are aceste prerogative, fiind şeful Executivului. Altfel spus, promisiunile sale electorale sunt infinit mai dependente de voinţa sa, sunt legate direct de capacitatea sa de a gestiona un guvern.
Schimbând registrul, ajungem inevitabil să ne întrebăm în ce măsură cei desemnaţi sunt cu adevărat „oameni-locomotivă”, în stare să atragă voturi cât mai multe. Şi, nu în ultimul rând, să se impună în faţa celorlalţi candidaţi oferiţi electoratului pentru a alege omul potrivit în fruntea guvernului. Concret, care dintre cei trei – Theodor Stolojan, Mircea Geoană şi Călin Popescu Tăriceanu – va reuşi să tragă partidul după sine sau, de ce nu!, care va trage partidul în jos? Să-i luăm pe rând.
Theodor Stolojan. Se bucură, dacă e să ne luăm după sondaje, de mult mai multă încredere decât ceilalţi doi. Are şi avantajul de a fi asimilat ca omul lui Traian Băsescu. Din începuturile democraţiei, vine, pentru cei vârstnici, cu imaginea „omului de fier”, dârz, încăpăţânat. Pe de altă parte, cele câteva luni în care a fost în fruntea guvernului rămân şi singurele sale probe de capacitate. Pentru că, altfel, ca port-drapel al PNL, în 2000, a candidat fără succes la preşedinţie, iar la prezidenţialele din 2004 a clacat psihic în pragul declanşării campaniei electorale. Aceste rateuri pot adăuga un semn de întrebare asupra competivităţii sale.
Mircea Geoană. Toate sondajele îl plasează sub cota partidului. Poate şi din cauză că îşi joacă rolul prost, precum un actor care este bun să poarte tava, dar nimic mai mult. Vrea să fie perceput ca politician puternic, ferm, bun strateg, dar prestaţia sa este neconvingătoare, ba chiar vădit falsă. Mulţi se vor întreba, înainte de a da votul, cum ar putea Geoană să guverneze o ţară, când el nu se arată vrednic de a gestiona un partid. De aceea, opinez că la PSD partidul îl va trage în sus pe Geoană, nicidecum invers.
Tăriceanu. Pretendentul cu şansa cea mai mică. De ce? Pentru că este greu de crezut că PNL va obţine atâtea voturi încât să facă singur guvernul. Or, chiar într-o alianţă post-electorală a liberalilor cu PD-L ori cu PSD, unul dintre aceste partide îşi va impune premierul. Altfel, cred că Tăriceanu nici nu va ridica partidul, nici nu-l va coborî. Nu este o locomotivă, dar nici frână nu este. Gesturile populiste ale guvernării sale îl vor ridica la nivelul cotaţiei partidului, dar nimic mai mult, pentru că mediocritatea sa este notorie.
Acesta ar fi, în opinia mea, pulsul clipei şi doar un şoc puternic ar putea să-l schimbe până la alegerile din 30 noiembrie.
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!