Să ne aducem aminte de Robert Nixon, care a fost obligat să demisioneze din poziţia de preşedinte al SUA, în urma dezvăluirilor presei privind afacerea Watergate. Se pot da însă zeci, sute de alte exemple.
În politica românească, Ion Iliescu a pierdut în 1996 războiul cu presa, care l-a ridicat pe soclu pe Emil Constantinescu. Şi tot presa l-a demolat, începând de la jumătatea mandatului. Presa l-a ridicat din nou pe Iliescu, pedalând pe eventualul dezastru al ajungerii lui C.V. Tudor la Cotroceni. Adrian Năstase a ratat alegerea ca preşedinte tocmai datorită relaţiei sale cu presa. În schimb, l-a ridicat pe Traian Băsescu.
Atât în campania electorală din 2004, cât şi în primele luni ale lui 2005, Traian Băsescu promitea o relaţie cu presa cum n-a mai existat în România. Îi asigura pe ziarişti că abia de acum vor cunoaşte, cu adevărat, ce înseamnă libertatea presei. Probabil că Traian Băsescu era sincer. Şi la fel de probabil ar putea fi faptul ca Băsescu să-şi fi imaginat o relaţie „dulce” continuă cu presa, să nu se fi gândit că media ar putea să nu izbucnească în aplauze şi urale la fiecare gest, acţiune, decizie a preşedintelui.
Oricum, n-au trecut decât câteva luni şi Traian Băsescu a început să se răstească la presă, să-i dispreţuiască şi să-i jignească pe jurnalişti, să-i atace pe „mogulii” presei. Nicio clipă nu s-a gândit preşedintele că intră pe un câmp minat şi că ar putea ieşi de acolo cu un verdict (electoral) de trecere în rezervă.
Este limpede, preşedintele Băsescu a mizat pe popularitatea sa, pe gradul enorm de simpatie din partea majorităţii românilor. Şi a pulsat, având acest atu în mână, încercând să manipuleze opinia publică, să o facă părtaşă la discreditarea presei româneşti. O vreme, i-a reuşit această manevră pe terenul psihologiei maselor. Viaţa ne învaţă însă că toate au o limită. Că e nevoie de măsură, că lumea se plictiseşte ascultând aceeaşi placă.
Prea sigur pe popularitatea sa, Băsescu a deschis fronturi cu mai toate trusturile de presă. Orgoliul l-a făcut imprudent, iar imprudenţa a culminat cu atacul furibund asupra „tonomatelor cu euro”. Practic, preşedintele n-a iertat pe nimeni, în acea seară. Reacţia presei? Imediată şi generală. Preşedintele avea să fie pus la colţ, acuzat, blamat.
Efectul acestei încleştări? Dacă înaintea declaraţiei, de pe Otopeni, 42 la sută dintre români aveau multă şi foarte multă încredere în presă, la începutul acestei luni presa a obţinut încrederea a 50 la sută din populaţie. În schimb, în acelaşi interval de timp, încrederea în instituţia preşedinţiei a coborât de la 37 la 34 la sută.
Preşedintele ştie prea bine că popularitatea îi este în scădere. În ultimul an, a pierdut alte şapte procente, ajungând la doar 40 la sută. Este posibil ca dumnealui să pună scăderea popularităţii sale nu pe faptele-i proprii, ci pe seama dezvăluirilor, atacurilor, „murdăriilor” din presă. Şi, de aici, furia sa nestăpânită faţă de media. Se va adeveri însă, încă o dată, că va ajunge să culeagă ceea ce seamănă. Vânt seamănă, furtună va „culege”, pentru că presa pare hotărâtă să nu-l mai ocrotească.
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!