Ai o problemă, cauți prin memoria ta să vezi pe cine cunoști care ți-ar putea rezolva situația, sau pe cine știi care știe pe cineva care poate să o dreagă rapid. Un sistem care a devenit atât de împământenit încât la doctor sau la stat e posibil să fie mai lungă coada pilelor decât cea normală.

Când pilele nu te mai pot ajuta sau când crezi că poți rezolva prin forțele proprii situația problematică în care te afli, dar de obicei vorbim de prima variantă, atunci apelezi la amenințări. Cu judecata, cu șefii pe care tu îi știi chiar mai bine decât subalternii ameninţatului, cu declinul social, cu ruinarea afacerii, a familiei, mutarea într-un alt oraș, sau surghiunuri care mai de care mai dureroase. Când nici ele nu prind din prima la cel amenințat, totul e dublat de câte jigniri posedă amenințătorul în acea clipă. Dacă situația nu se îndreaptă, iar problema nu e rezolvată, poți face apel oricând, pentru a doua oară, la memorie pentru a vedea pe cine cunoşti, de data aceasta mult mai sus pus, pentru a-i veni de hac pentru totdeauna celui care ţi-a stricat ziua.

Dacă eşti persoană importantă, situaţia asta, starea asta a ta de ameninţător, poate deveni o constantă săptămânală. Dacă ești presar, starea asta a ta – de amenințat – e sigur o obișnuință.

Prima dată când am fost amenințată a fost chiar în primul an de presă. O doamnă importantă din Arad, soţia unui important om de afaceri, m-a sunat să-mi spună că mă va călca cu Jeep-ul din dotare. Am luat-o foarte în serios, aşa că orice maşină mare vedeam pe şosea mă făcea să calculez rapid şansele de supraviețuire prin fugă. Şi a ţinut vreo două săptămâni stresul. Șefii mei de atunci au râs: n-ai cum să iei în serios o astfel de amenințare. Le-am luat mai mult sau mai puţin în serios pe toate cele care au urmat, cu sutele, fără să învăț lecția redactorului șef de atunci.

Ieri, însă, după trei amenințări venite din trei părți diferite pe trei domenii diferite, toate dis-de-dimineaţă, că aşa le stă bine ameninţătorilor, stând de vorbă cu colegii, mi-am amintit brusc de filmul „Thank you for smoking”, unde protagoniștii, într-o seară de relaxare, la un pahar de vin, într-un bar, făceau întrecere între joburi: care dintre acestea ucide mai multă lume. Şi m-am gândit că, pentru a ne fi bine şi nouă, ăstora, ameninţaţii, am putea să ne întâlnim o dată pe săptămână să facem întrecere între ameninţări.  Aşa că nu vă sfiiţi, dragi ameninţători, nu puneţi frâu unei îndeletniciri atât de naturale, atât de româneşti. Căutați pile, relații și amenințări care mai de care mai influente, ca să avem ce compara seara, la întrecere. La final, după o seară reușită, o să vă mulțumim pentru amenințări.