Criza de proiecte

Nici vorbă despre proiecte concrete privind dezvoltarea durabilă a localităţilor sau a judeţelor patriei, prin care candidaţii să atragă voturile electoratului, iar electorii să voteze în cunoştinţă de cauză. Dimpotrivă, atât partidele aflate la putere, cât şi cele de opoziţie se întrec în fel de fel de spectacole ieftine, garnisite cu mici şi bere şi asortate cu manelişti de duzină. Dincolo de fanfare şi majorete, nici un proiect consistent nu se întrevede la orizont.

Evident, vorbesc despre proiecte valabile, nu despre cele fantasmagorice aruncate pe piaţă de candidaţii de la primării, gen investiţii străine, asfaltare integrală, occidentalizare sau bani căzuţi din cer. Am mai scris-o, marea bătălie electorală actuală este motivată în primul rând de sporirea fără precedent a beneficiilor colaterale care se obţin la primării. Şpăgi extrem de consistente, de ordinul zecilor şi sutelor de mii de euro, plătite de afacerişti interesaţi de imensul potenţial local. Peste tot pe unde curge Mureşul, balastrul şi nisipul au devenit valută forte, primarii fiind asaltaţi pur şi simplu de cererile pentru deschiderea de balastiere. Pe şoseaua dintre Arad şi Timişoara, camioanele cu nisip şi cu pietriş trec din două în două minute, oraşul de pe Bega fiind strict dependent de Arad în ceea ce priveşte aprovizionarea cu aceste materiale de construcţii, iar viitoarea autostradă va înghiţi milioane de tone de material. Aşa se face că, pentru o simplă aprobare, şpaga la purtător a ajuns să treacă de suta de mii de euroi. Pe de altă parte, preţul terenurilor, fie ele agricole sau nu, s-a triplat în ultimul mandat, iar a ajunge sus la primărie reprezintă, pentru toţi candidaţii, ceva de genul raiului pe pământ. Orice comună, cât de prăpădită, are ceva de oferit investitorilor şpăgari, iar primarul are toate şansele să scape pe viaţă de grijile zilei de mâine. Nu în ultimul rând, traficul cu borduri şi cu pavele a ajuns şi prin localităţile din fundul judeţului, piaţetele din faţa clădirilor administrative sau oboarele de animale fiind deja pavate pe tot locul. Nu-i bai că sătenii n-au trotuare, nici şanţuri ca lumea şi nici apă curentă, dar au piaţă pavată şi borduri din China. Ca să înţeleagă toată lumea, investiţiile din bani publici sunt vânate cu prioritate de către constructorii de tot felul, iar pentru a obţine o astfel de lucrare – care de cele mai multe ori se încarcă aberant la factura finală, iar la recepţie se închide ochiul – primarii sunt şpăguiţi cât încape. Ca un argument, există numeroase firme care n-aveau nici roabă în dotare când au obţinut contracte de miliarde, iar după un mandat aveau sediu pe centru. Cum ? Prin contracte de genul celor precizate mai sus, de pe urma cărora primarii şi-au pus soacrele în vile…

Doru Sinaci