Criza numelor proprii

Se aprind în discuţii, se aruncă asupra argumentelor contestatarilor de parcă ar fi anticorpi care veghează la sănătatea organismului. Şi, dacă mă gândesc bine, unii se şi consideră aşa, ca apărători ai preşedintelui împotriva a tot felul de microbi, viruşi, bacterii care, în „ticăloşia” lor de a fi, prin datul existenţial, sunt gata să-l atace şi să-l răpună.

Interesant şi plin de semnificaţii mi se pare faptul că argumentul ultim al fidelilor apărători ai lui Traian Băsescu este acela că nu există altul mai bun. „Spuneţi altul mai bun?” – este replica prin care „anticorpii”, uneori deveniţi aplaudaci entuziaşti, caută să argumenteze opţiunea lor, dar şi să te pună în încurcătură.

Trebuie să recunosc, la rându-mi, că în faţa acestei întrebări nu prea eşti capabil să oferi nume, substantive proprii. Ba, chiar nici măcar un nume convingător. Aşa că preferi să replici prin generalităţi, invocând adevăruri de bun-simţ, cum ar fi faptul că mulţi ar putea onora această funcţie – şi chiar mai bine decât Traian Băsescu. Punctul slab al unei asemenea argumentaţii este însă acela că nu conţine concretul, numele propriu, omul identificabil. Pentru că pe buletinul de vot se trece un nume, nu un portret ori o caracterizare abstracte.

Realitatea este că din toată clasa politică nu poţi impune un politician, la ora actuală, care să-l poată scoate pe Băsescu din luptă şi din inimile atâtor români. Este un adevăr dramatic şi grăitor. Dar la fel de crudă este soarta atunci când românii votează pe câte unul, nu că ar fi bun, ci pentru că nu ştiu pe altul mai bun. Cum se întâmplă şi acum.
T.M.