Am fugit la festival, în pofida faptului că nici cele 2 ore 20 de minute cât era scris că durează piesa nu m-au încântat, având mereu convingerea (puteţi spune cât vreţi că e falsă) că ce nu spui într-o oră, nu vei spune nici în două. Mi-am adus aminte la fiecare piedică pusă de propria-mi gândire de „Titus Andronicus” în regia aceluiaşi Purcărete, jucat cândva, demult, pe scena Festivalului Internaţional de Teatru Clasic Arad (acelaşi festival de acum, azi însă aflat la a XXII-a ediţie). Mai bine de două ore de vrajă au fost atunci.  Şi aşa am plecat spre teatru şi spre întâlnirea cu Purcărete, niţel vrăjită.

Am aşteptat timp de aproape două ore (n-a durat chiar cât scria în program) să urle de pe draperii Ştefan Iordache la mine, să zboare prin aer televizoare cu mutre schimonosite, să mă sperie de fiecare dată muzica dublată de cortinele care se prăbuşesc, să fugă pe scenă mese cu capete tăiate, să vină personajul acela care traversează scena, mereu şi mereu, pe fundal, să vină corul! Nu mă aşteptam la o dramă, dar speram la o comedie neagră. A fost însă prea luminos spectacolul pentru o comedie neagră, deşi decorurile mi-au amintit de Purcărete şi de proiecţiile sale care cad. Am văzut şi câteva dintre imaginile pe care le-aş fi catalogat altădată drept laitmotiv regizoral, cele pe care atât de mult le-am iubit, dar pe care nu a insistat acum, ci le-a făcut să treacă meteoric prin scenă. Mi-au plăcut personajele, n-am simţit neapărat cum trece timpul, ceea ce e de bine, am zâmbit la uşile crestate şi ceştile de cafea servite după perdea, la capetele tăiate altfel, mai luminos, şi din nou la jocul actorilor. M-am gândit şi la filmul pe care actorii moldoveni l-au proiectat cu o seară înainte, tot o comedie, românească, dar spusă altfel, atât cât să ţină o sală în hohote de râs, şi am decis că e vremea zâmbetelor probabil. La final de spectacol, la final de „Cafenea”, însă, tot pe Titus, cel al lui Silviu, l-am căutat, ăla de mi-a marcat tinerețea şi a ridicat ştacheta spectacolelor de teatru pe care vreau să le mai văd.

Am fugit să văd un iepure alb şi unul roşu la Joy’s, deşi mă gândeam că după Purcărete va fi greu de orice, darmite de o piesă jucată de un actor – acum regizor, în persoana talentatului domn Mihnea Rareş Hanţiu – care atunci primeşte textul. S-a râs mult şi aici, iar zâmbetul iepurelui-urs-cangur nu avea cum să nu te facă să te binedispui. Publicul mi-a plăcut: puţin, dar tânăr. Şi cele 17 moduri de a te sinucide aproape zâmbind, mi-au plăcut. L-am ales şi eu pe al 18-lea, să trăieşti, cel mai lung mod de a te sinucide, căutându-l pe mai departe în toate spectacolele de teatru pe acelaşi Titus, al lui Purcărete. Sinucidere curată! Dar măcar printre scene de teatru.