Dincolo de aceasta, politica NATO va avea repercusiuni directe asupra viitorului Uniunii Europene. Faptul că ţări puternice ale Europei sunt, concomitent, membre UE şi membre NATO, a creat întotdeauna greutăţi în afirmarea Uniunii Europene ca umbrelă protectoare. Braţul armat al UE nu există, micul „sâmbure” născut de amestecul Franţei în Ciad, sub egida declarată a UE nu înseamnă mai nimic, mai ales dacă ne gândim la faptul că preşedintele Franţei insistă ca ţara lui să revină, cu drepturi depline, în structurile de comandă ale NATO, din care s-a retras din varii motive, care scapă observatorului simplu al evoluţiei europene şi mondiale.
Tratatul de la Lisabona pare să fi depăşit, măcar în parte, fricţiunile care împiedică schiţarea unei Constituţii a Europei acceptată de toată lumea.Politica externă şi de securitate a Uniunii Europene este o simplă vorbă în vânt, din moment ce nu există un organism care să se ocupe de aceasta. Faţă de cine să aibă Uniunea Eurpeană politică externă, faţă de NATO, respectiv, faţă de ţările care sunt şi în NATO şi în UE ? Dacă acum este aşa, ce se va întâmpla dacă, conform politicii sale, NATO se va extinde permanent, de preferinţă, cu ţări membre UE sau pe cale de a deveni ?
Este evident că America, prin NATO, nu va renunţa niciodată la dominaţie, iar faptul că ţările se înghesuie să intre în NATO demonstrează că nu au niciun pic de încredere în posibilitatea ca Uniunea Europeană să le garanteze protecţie de facto. Uniunea Europeană trebuie să ştie că fără NATO nu are şanse să dicteze, din punct de vedere militar, în propriul său spaţiu.Poate că în câteva decenii situaţia se va schimba. Până atunci însă, orice summit NATO, inclusiv cel de la Bucureşti, are o importanţă colosală pentru politica de emancipare a Uniunii Europene…
Simion Todoca
Citiți principiile noastre de moderare aici!