De 155 de ani cu Caragiale

Am urcat, prin M. Eminescu, „La Steaua” şi-am depănat fire din caierul vremii,
la Muzeul de la Şiria, cu Ioan Slavici…
Iată-ne în vremea lui Conu’ Iancu, la 155 de ani de la naştere (30 ianuarie
1852 – Haimanale). Şi, ca o ironie a sorţii, tot în 2007 (12 iunie) vom aniversa
şi 95 de ani de la moarte…

Caragiale ne-a oferit deschideri spre izvoarele literaturii înfăţişându-ne
realitatea înconjurătoare şi domeniul livresc sub lupa anecdoticului, viziunea
de cinema a vieţii, „mofturile” societăţii de atunci (şi poate şi de acuma),
limbajul şi parodia ironică, gustul pentru paradox, şarjele de limbaj dar şi
deformarea accidentală a limbii, toate sub un rol cathartic dar şi moralizator.

I. L. Caragiale ne-a lăsat o operă relativ restrânsă, dar pe care, a umplut-o
cu lumea largă a problematicii umane.

Caragiale, comediograf, ne-a lăsat „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”,
„D’ale carnavalului” sau „Conu’ Leonida…”, Caragiale ne-a lăsat nuvele cu
substrat tragic: „O făclie de Paşte”, „Păcat”, „În vreme de război” dar şi povestirea
„Cănuţă, om sucit” şi drama „Năpasta” în care demnitatea umană se alimentează
din forţă dar şi din tensiune.

Momentele („monumentele”) şi schiţele – Justiţia, CEF, La Moşi, Petiţiune,
Five o’ clock, Tren de plăcere, Proces-verbal, Telegrame… ş.a. – sunt un univers
de o infinită varietate, într-o diversitate a personajului uman.

În ansamblu, aşa cum spunea M. Dragomirescu, „arta dramatică şi nuvelistică
a lui Caragiale poate servi de model toate timpurile”.

Florica R. Cândea