În general, adolescenţii care procedează în acest fel nu se simt bine în familie, nu simt atenție, validare, afecțiune, nu se simt importanţi. Pornind de la premisa că mediul familial nu este unul abuziv și toxic, un asemenea act de evadare îmi transmite că între adolescentul fugar și părinții săi s-a produs cândva o deconectare, care în timp s-a transformat într-un gol emoțional peste care cele două părți nu au mai putut trece. A fost nevoie ca acel gol să fie umplut cu altceva: cu atenția venită din exterior și dintr-un mediu aflat printre cele mai periculoase posibil, pe care adolescentul nu are cum să le cunoască sau să le anticipeze.

Pe parcursul creșterii copiilor, una dintre cele mai importante abilități pe care noi, părinții, ar fi recomandat să ne-o însușim și să o cultivăm este atenția autentică manifestată în direcția copiilor noștri. Și când spun atenție nu măr refer la controlul excesiv exercitat asupra lor sau la tendința de a le oferi bunuri materiale care să depășească, cu mult, nevoile lor. Din perspectiva mea, atenția înseamnă interes, curiozitate, dorința de a ne cunoaște și înțelege cu adevărat copiii. Atenția înseamnă timp petrecut împreună cu ei, timp în care vorbim, împărtășim idei, emoții (fie ele pozitive sau negative), trăiri, întâmplări din viața noastră. Atenția înseamnă și limite, pe care le impunem, dar pe care înainte le explicăm și, în respectarea cărora, manifestăm consecvență. Atenția mai înseamnă că eu, ca părinte, îmi asum faptul că nu sunt perfect, pot să greșesc, iar dacă o fac, știu să o recunosc și să îmi cer scuze. Atenția mai înseamnă că eu, ca părinte, nu sunt nici prietenul, nici șeful copiilor mei, sunt mai degrabă un ghid care îi îndrumă, îi conduce cu respect și iubire, fără să îi consider proprietatea mea.

Priviți perioada adolescenței ca pe o renaștere, pentru că asistați „live” la cea mai mare transformare a copiilor voștri din punct de vedere hormonal, corporal, neurologic, emoțional, mental și al definirii personalității. Ei au nevoie de sprijinul vostru, vor să știe că pot conta pe voi chiar dacă, privit din exterior, comportamentele transmit mesajul opus.

Vă aștept și joia viitoare, când vă voi sugera câteva idei despre cum să vă apropiați de adolescenții din familia voastră.

„Eu, ca părinte, nu sunt nici prietenul, nici șeful copiilor mei, sunt mai degrabă un ghid”