Se mişcă greoi, alergarea lor pare aidoma celei din vis, cănd te aleargă cineva şi paşii nu te ascultă. Meciul li se pare un chin. Cam aşa i-am văzut duminică pe fotbaliştii de la UTA.
Greoi, căzniţi, parcă pedepsiţi să intre în joc şi să alerge pe teren. Altfel, un teren îmbietor – colţul ierbii dat şi aerul de primăvară care îl mângâia te-ar fi stârnit la viaţă chiar şi aşa, dacă ai fi fost scos, tocmai atunci, din cazanul cu smoală.
Spre finalul acestui meci de fotbal leşinat, m-am întrebat ce caut, ce mai caut la stadion. Şi pentru ce mi-am mai plătit abonamentul. Mă gândesc că din obişnuinţă.
Din nostalgia pentru „zăpezile de altădată”. Din dăinuirea unei dorinţe născute pe vremea în care eram sudent, la Bucureşti – aceea de-a reveni acasă, la Arad, şi de-a avea abonamentul meu, lângă tata, la setorul L, rândul doi, locurile 22 şi 23.
E adevărat, pe atunci UTA evolua în primul eşalon, fără să fi cunoscut încă retrogradarea – ne mai şi necăja, dar, vai!, ne-a adus atâtea bucurii!
De fapt, rădăcinile acestei pasiuni pentru UTA ar trebui să le caut în copilărie. În ritualurile de duminică, în întâlnirile noastre, ale micălăcenilor, în staţia de autobuz, în comentariile „bătrânilor”, de-a lungul drumului de la Podgoria până la stadion, pe care îl parcurgeam pe jos, în poveştile, unele adevărate, altele tuşate de nevoia de exagerare a povestitorilor, cărora le sorbeam cuvintele din gură.
După fiecare meci, încă de a doua zi, de luni dimineaţa, visam la meciul următor, aşteptam şutul lui Floruţ, cursele lui Pantea, driblingul lui Comisar, golurile lui Mihai Ţârlea-senior. Norocul m-a ajutat să-i văd jucând chiar şi pe Petschovschi, Kapas, Szucs, Farmati, Băcuţ II, Metcas, Koszka, Pârcălab şi atâţia alţii. Am fost, cum ar veni, parte trăitoare a fenomenului UTA.
Aşa că, dacă şi astăzi mai am abonament la UTA, statornicia mea vine dinspre un trecut plin de vrajă, este hrănită de bucuriile trecutului fabulos. Şi n-au fost puţine bucuriile. La toate acestea, aş mai adăuga speranţa că Aradul n-a murit în fotbal. Că arădenii mai au demnitate şi orgoliu. Sunt convins că alte mii de arădeni simt şi gândesc la fel.
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!