Despre o viaţă de om

Petrecându-şi o viaţa întreagă în lumea teatrului, unde era angajat ca electrician, Iosif Sârbuţ şi-a depăşit condiţia muncitorului.

Cu o rară dorinţă de a cunoaşte, a ajuns să ştie totul despre teatrul arădean, despre filarmonica de aici, despre întreaga viaţă spirituală arădeană.

Citea şi consemna articole din presa vremii, cobora pâna la presa secolului al XIX-lea. Mulţi s-au folosit de conspectele sale şi cu mulţi a colaborat la elaborarea unor lucrări şi studii despre cultura arădeană. Să nu mai spun că era nelipsit din coloanele ziarelor locale cu tot felul de articole despre trecutul Aradului.

Iosif Sârbuţ avea comoara lui. O colecţie valoroasă de afişe şi programe de spectacol, de pe care nu lipseau autografele unor mari personalităţi din lumea teatrului, a muzicii, a sportului. Nu le aduna pentru el, ci pentru concetăţenii săi, pentru neuitarea unei vieţi trăite în această urbe.

Cu afişele adunate de el, cu piese rare de recuzită, s-a înfiinţat, pe la sfârşitul anilor 70, Muzeul teatrului arădean – din păcate, între timp muzeul s-a desfiinţat şi piesele zac în depozit.

Tot în vremea aceea, un important fond de materiale din „Colecţia Iosif Sârbuţ” a fost donat Muzeului Judeţean din Arad. I s-au promis în schimb unele recompense, dar, scuzată-mi fie expresia, a fost tras pe sfoară, de cei de la Bucureşti, în mod ordinar. A luat-o însă de la capăt, fiindcă şi-a făcut din pasiunea de „arhivar”, de culegător de mărturii un modus vivendi.

Omul Iosif Sârbuţ a fost şi un mare „utaist”, cum spunea el. Şi în acest domeniu era tobă de carte, deţinea numeroase afişe, programe de meci cu autografe, conspecte din ziare, ţinea tot felul de statistici. Împreună cu alţii a scris materiale pe tema UTA, pe care le-a publicat în broşuri şi ziare.

Cu ruşine trebuie să mărturisesc că am început să lucrăm împreună la o monografie a clubului UTA, pe care, nu din cauza lui, am lăsat-o neterminată până astăzi. A fost, poate, unul dintre regretele pe care le-a lăsat aici atunci când a plecat dintre noi. Îmi pare rău. Ar fi meritat s-o vadă tipărită, s-o ţină în mână. Oricum, Iosif Sârbuţ a trecut prin viaţă lăsând şi lăsându-ne urme. A fost un arhivar de nepreţuit şi ne-a lăsat o moştenire valoroasă, ce aşteaptă să fie valorificată. Până atunci, ne lipseşte şi Iosif Sârbuţ şi unul care să-l egaleze, să-i calce pe urme.

Tristan Mihuţa