Disperarea bătrânului socialist

Trecem extrem de lapidar peste disperarea cauzată de nesiguranţa zilei de mâine şi peste toate celelalte motive cauzatoare de disperare, pentru a ne putea apleca asupra celui pe care am decis să-l tratăm ca subiect al rândurilor de faţă, eternul şi fascinantul Ion Iliescu, poate singurul dintre politicienii români ajunşi la disperare pe motive de convingeri.

Disperarea bătrânului socialist a ajuns la paroxism în aceste zile, când partidul pe care l-a creat şi l-a plimbat prin meandrele postrevoluţionare a ajuns să fie condus de către Marian Vanghelie, care, aproape sigur, va ajunge şi oficial în această postură, fie că Mircea Geoană va ajunge preşedinte al României, fie că nu. Iliescu a răbdat trădarea lui Năstase, care a dus la înscăunarea lui Geoană, a îndurat toate prostiile pe care le-a făcut acesta, inclusiv intrarea la guvernare alături de PD-L, a răbdat umilinţe şi dezertări ale unor vechi tovarăşi, cauzate de slujirea propriilor interese.

De la eşecul întoarcerii la cârma partidului şi până acum, Iliescu a rezistat, în mai multe rânduri, tentaţiei de a rupe partidul, pentru a-şi face un nou partid, în care ar fi venit cel puţin jumătate din efectivul actualului PSD. Dacă înainte de alegerile locale din 2004 ar fi dat curs uneia dintre variantele de înfiinţare a unui nou partid, explicit socialist, acesta ar fi „furat” la locale peste o treime din voturile PSD, iar la parlamentare ar fi intrat, cu siguranţă, în Parlament, după cum ar fi intrat şi dacă ar fi făcut scindarea după locale.

A ezitat de fiecare dată, doar în speranţa că va reuşi să recucerească, prin manevre mai mult sau mai puţin subterane, partidul, pentru a-l pregăti în vederea momentului întoarcerii victorioase a socialismului pur pe eşichierul politicii europene. El ştie că momentul nu este departe, nu pentru că socialismul pur ar fi o soluţie, ci pentru că i-a venit din nou rândul să fie folosit pe post de unealtă, după ce s-au tocit celelalte, niciuna nemaifiind atât de performantă încât să asigure o dominare confortabilă. Atâta timp cât mai speră că va reveni, Iliescu nu va rupe partidul, pentru că una este să te încadrezi într-un curent cu un partid de peste 30% şi alta este să ai la dispoziţie unul de 10-12%, pe care să încerci să îl creşti. Dacă, totuşi, nu va avea încotro, după alegerile prezidenţiale-doar în caz excepţional, înainte- îşi va lansa noul partid, din disperarea de a nu închide ochii înainte de a-şi fi închis cercul traseului politic…

S.T.