Fenomenul Unirea

Decât să vorbim de „Chelsea de
Bărăgan”, mai potrivit ar fi să
discutăm despre „fenomenul Unirea”. O
grupare care, iată, este cu titlul de
campioană a României în buzunar. O
Echipă, cu „E” mare. Nimeni nu-i
dădea şanse la titlu. Poate nici cei de acolo
nu credeau că vor privi marile favorite din
vârful clasamentului, deşi, sunt convins
că unii, poate Dan Petrescu, poate
„MeMe” Stoica, au trăit, în
intimitatea lor, în „concubinaj” cu
acest vis nepovestit. Şi totuşi, miracolul
s-a împlinit.

Ce pildă ne oferă „fenomenul
Unirea”? În primul rând,
dezvăluie goliciunea unor patroni de carton, din
fotbalul românesc. A celor guralivi,
infatuaţi, pe care banul i-a prostit,
luându-le minţile. Care se cred
pricepuţi în ale fotbalului, dar care,
în fapt, îi aduc prejudicii. Aţi auzit
de Dumitru Bucşaru, patronul Unirii? Puţini
pot răspunde cu „da”. De văzut la
faţă, l-au văzut şi mai
puţini. N-a avut loc în faţă de
Gigi Becali, de Borcea, de Copos, Mititelu sau de
Porumboiu? Nu cred. Mai curând, e vorba de
discreţia autoimpusă a unui om care nu se
pretinde, aidoma celorlalţi, mare
„sculă” în fotbal.

Ion Ţiriac spunea că, unde nu se pricepe, nu
se bagă; apelează la specialişti.
Aşa a făcut şi Bucşaru.
Sfătuit bine ori din proprie convingere, şi-a
pus investiţia, clubul, echipa în mâna
lui Dan Petrescu şi în cea a lui Mihai
Stoica. A văzut că lucrurile merg bine,
că Unirea a ajuns, anul trecut, în Cupa
UEFA, şi le-a acordat tot creditul. De aici
încolo, meritul cel mare trece în contul
lui Dan Petrescu. Serios ca fotbalist, serios şi
ca antrenor. Care, se vede, n-a trecut pe la marile
cluburi precum gâsca prin apă. S-au
„prins” de el multe
învăţăminte, a furat meseria de la
antrenorii cu care a lucrat, dar mai ales
studiază. Petrescu are har, are minte, are ochi,
arde pentru meserie, arde de dorinţa de-a izbuti.
O raraavis, în jungla fotbalului
românesc, bine populată de mitocani,
îngâmfaţi şi trişori.

Tristan Mihuţa