Frica de boală

De la mijlocul lui decembrie până la mijlocul lui ianuarie ne urăm patetic
nu doar „la mulţi ani”, ci şi „sănătate!” Ultima o spunem aproape disperaţi:
„că-i mai bună decât toate!” Urarea aceasta traduce o nelinişte colectivă profundă.
N-o strigă doar cei bolnavi, ci şi cei sănătoşi tun. Boala e percepută astăzi
de români ca o nenorocire aproape inevitabilă.

În spatele ei se ascunde însă altceva mult mai devastator: frica de moarte.
Boala este anticamera ei în convingerea multora. Cartea ei de vizită. E o problemă
aici şi de psihologie colectivă şi religioasă (sau, filosofic vorbind, metafizică).
De ce ne temem oare atât de mult de moarte dacă suntem cel mai credincios popor
din Europa? (Peste 90 la sută dintre români aderă, zice-se, la o religie).

Am putea însă întoarce pe dos această întrebare: românii cred cu disperare
în Dumnezeu ca să nu moară. Ci să trăiască. Dar nu dincolo, în viaţa de apoi,
singura promisă de Dumnezeu, ci chiar aici. Şi chiar acum. Şi chiar în acest
loc: în România, cu toate neajunsurile ei, reale sau imaginare, vechi de când
lumea sau nou-nouţe. Chiar în Arad pe care – şi pe el – îl relativizăm repede
în comparaţie cu veşnicul nostru vecin şi rival, Timişoara. Sau Oradea. Sau
Cluj. Sau Braşov. Sau Sibiu.

***

„Când m-am născut, m-am îmbolnăvit de moarte”, spune Marin Sorescu. În gura
lui acest adevăr, altfel cutremurător, nu-i deloc tragic. E o revelaţie pur
şi simplu. Trebuie să nu ne mai lamentăm atâta cu sănătatea. În fond ar trebui
să acceptăm că boala face parte şi ea din viaţă. Între boală şi sănătate se
dă o luptă continuă încă de la naşterea noastră. E un război invizibil, cu asalturi
şi retrageri continue. Doar uneori depinde de noi cine câştigă. Am putea accepta
cu seninătate asta?

***

Între cuvântul scris şi cel şi cel vorbit e o competiţie, o rivalitate originară.
De când lumea. „Verba volant, scripta manent!” a apărut foarte târziu. Primele
opere erau orale. Inclusiv „Iliada” şi „Odiseea”. Inclusiv filosofice: Socrate
n-a scris nimic! Apoi toată cultura creştină, inclusiv Sfânta Scriptură, până
la tipar, până la Gutenberg, circula mai mult oral.

A învins însă, până la urmă, cuvântul scris. Nu doar fiindcă era pe tăbliţă
de lut arsă, pe piele, pe pergament, pe hârtie. Acum pe monitor. Ci şi fiindcă
el este mai articulat, mai bine bătut în cuie aşa. Deşi aş putea fi contrazis
cu atâtea şi atâtea dintre titlurile cacofonice, agramate, lemnoase, urât mirositoare,
din puzderia de efemeride care apar şi dispar.

Vasile Dan