În urmă cu vreo 15 ani, adică pe la începutul şederii mele în Germania, sărac lipit fiind, locuiam la mansarda unei case modeste şi unde eram nevoit să împart o minusculă bucătărie cu încă o familie de vietnamezi, cu un arab, cu un albanez şi un neamţ din fosta DDR. Tot în acea casă, însă la parter, mai locuia şi o familie de “neonazi”, familie compusă din soţ, soţie şi doi copii. Şi el şi ea mi se păreau a fi intelectuali de condiţie medie, împinşi probabil la periferia societăţii de dura economie de piaţă, plus o sensibilitate exacerbată şi care, dacă nu eşti artist s-o converteşti estetic în altceva, îţi atârnă ca o povară în spate şi te aruncă aproape sigur la marginea vieţii. Unde se trezise şi această familie şi acum îşi căuta refugiu şi motivare existenţială în dragoste exagerată faţă ”Vaterland”, faţă de haşiş şi “Hardrock.” Evident, copiii, un băiat în clasele primare şi o fată de grădiniţă, îşi imitau cât puteau de bine părinţii. Iar una dintre ”obligaţiile” lor patriotice era acea de a ne jigni cu orice prilej pe noi, pe străini. Aşa că luni de zile, ori de câte ori ne intersectam, eram gratulaţi cu epitete amintind de regnul animal sau cu celebrul “Arschloch!” (”Gaură de cur!”). Până într-o zi, când m-am pomenit cu cei doi copii huiduindu-mă în cor: “Huo Schalke, huo Schalke!” Iar a doua zi însuşi “Siegfried”, adică tatăl plozilor, mi s-a adresat direct, întrebându-mă intrigat că ce m-a apucat pe mine să ţin cu “porcii” de la “Schalke 04″, când toată Saxonia Inferioară (landul în care locuiam) era trup şi suflet alături de fotbaliştii de la Werder Bremen. Ce se întâmplase? Vară fiind, eu îmi cumpărasem (şi purtam toată ziua) o şapcă pe care întâmplător era imprimat numele şi însemnele echipei de fotbal “Schalke 04″, o echipă stârnind în Germania simpatii şi antipatii cam ca Rapidul la noi. Aşa că atunci când copiii au început să mă huiduie, eu de fapt câştigasem meciul, căci mă huiduiau ca pe unul de-al lor.
Tot în acea perioadă, împreună cu încă vreo cinci români, lucram la o firmă care colecta şi comercializa haine la “Second Hand.” Patronul firmei era o femeie şi în fiecare dimineaţă frumoasa Hiltraud se certa cu vreunul dintre noi, românii, pentru că întârziam cel puţin o jumătate de oră la program. Punctualitatea la lucru era esenţială, deoarece ne deplasam zilnic mai mult de 100 km, fiind ”diseminaţi” unul câte unul de-a lungul Saxoniei Inferioare iar la întoarcere eram tot aşa recuperaţi. Astfel câ întârzierea unuia dintre noi provoca o reacţie în lanţ. Şi totuşi, la peste un an de zile de “Deutscheintegration”, cea care începea acum să întârzie aproape zilnic era Frau Hiltraud iar atunci când îi arătam în mod semnificativ ceasul de la mână preafrumoasa patroană începea să râdă şi îmi arăta la fel de semnificativ degetul mijlociu şi rostea în cea mai curată limbă română cu putinţă: “Beli-mi-ai…”
Vasile Zarandan
Citiți principiile noastre de moderare aici!