În căutarea sufletului pierdut

Era dictatură, erau lipsuri, erau băieţii cu ochi albaştri printre noi, timpanul devenise organ social de ascultare, şi cu toate acestea eram puternici. Trăiam într-o solidaritate pe care abia astăzi o înţelegem.

„Atunci”, mai existau prieteni şi prietenii. „Atunci” oamenii trăiau bucurii comune, le căutau, le provocau. Din lucruri simple se crea o comuniune sufletească, în cetăţi de „Eu-ri” imposibil de luat cu asalt de autorităţi. „Ceaiurile” tinerilor, „jour-urile”, erau forme de învăţare a tainelor prieteniei, a dragostei platonice, erau trepte spre formele mai sofisticate în care, ulterior, sufletele aveau să evolueze.

În preajma fiecărui 1 Mai „de acum”, se reia tema „frumuseţii” zilelor de 1 Mai de „atunci”, de dinainte de 1989. Unii nu înţeleg despre ce-i vorba, alţii nu vor sau nu pot să înţeleagă, iar unii sunt pur şi simplu nişte prefăcuţi . Că te purtau la defilare, că te ţineau ore în şir în aşteptarea trecerii, în coloană, prin faţa tribunei cu oficialităţile zilei nu putea fi, desigur, un lucru în măsură să stârnească entuziasm. Dar, obişnuiţi să găsească bucurie în lucruri simple, banale chiar, oamenii trăiau cu plăcere acele clipe care-i ţineau laolaltă, într-o solidaritate neconştientizată, poate, dar împărtăşită. În acele momente, oamenii „socializau” cum se spune astăzi, se cunoaşteau mai bine, povesteau, râdeau, îşi defulau gândurile ascunse de frică, ori din prudenţă, la locurile de muncă. Iar berea şi micii erau ca busuiocul care le binecuvânta trăirea colectivă.

Nostalgia lui 1 Mai, e de fapt nostalgia (una dintre formele ei) după vremea când oamenii se mai puteau bucura numai şi numai pentru că sunt împreună. Singurătatea care se instaurează astăzi, relaţii interesate care înlocuiesc relaţiile de prietenie de ieri, acutizează acest sentiment al nostalgiei. Aşa că nu de 1 Mai comunist are nevoie lumea, nu după el tânjesc oamenii, îndeosebi cei vârstnici, cât după o vreme în care singurătatea, egoismul, lumea lui homo homini lupus nu erau atât de violent prezente printre noi. Şi nici nu credeam să le învăţăm sensurile vreodată, ca să-l parafrazez, cât de cât, pe poetul nostru care nu credea să-nveţe a muri vreodată. Ce discuţie s-ar putea isca şi din acest vers! Dar cu cine s-o mai porţi?!

T.M.