A devenit un sport de familie. Pe stadioanele Europei, în Anglia, Spania, Franţa, Germania, Italia găsim tot mai multe femei, iar familiile şi-au legat pasiunea pentru fotbal de câte un club.
Şi pasiunea este uneori enormă. Cu vreo doi ani în urmă, cei de la Manchester United au descoperit că aproximativ 1500 de familii deţineau abonamente ilegal. Ce se întâmplase? De-a lungul anilor, posesorii de drept ai abonamentelor şi-au dat obştescul sfârşit, iar familiile respectivilor au păstrat abonamentele, reînnoindu-le an de an. Şi ce era ilegal, vă veţi întreba, din moment ce plăteau pentru locurile respective? Păi, era! Pentru că la Manchester există mai mulţi doritori decât locuri, iar ca să obţii un abonament eşti trecut pe o listă de aşteptare. Or, în cazul acesta, „moştenitorii” au sărit rândul, în dauna celor care erau trecuţi pe listă şi aşteptau de ani de zile să intre în posesia unui abonament.
Când însă e vorba de evoluţia reprezentativei unei ţări, interesul pentru fotbal devine enorm. Mai ales dacă echipa participă la un turneu final, cum a fost acesta, din Elveţia şi Austria. Milioane de români, tineri şi vârstnici, bărbaţi, femei şi copii au urmărit meciurile „tricolorilor” cu emoţie, când bucurându-se, când fiind dezamăgiţi. Au trăit intens, că doar jucau ai noştrii, nu? Şi la fel au trăit toate naţiunile reprezentate la Turneul Final. Mi-a rămas în minte, prin pitorescul său, imaginea a două băbuţe, dintr-un sat de prin judeţul Alba, înfăşurate în tricolor, cu câte o doză de bere în mână, urmărind cu pasiune unul dintre jocurile susţinute de echipa României. Comentau ca nişte microbişti înrăiţi, iar comentariile, vă rog să mă credeţi, chiar erau pertinente.
Mai este, astăzi, fotbalul acel joc absurd, dacă nu cumva tâmpit, în care nişte descreieraţi aleargă, nici ei nu ştiu bine de ce, după o „băşică”, de-a lungul şi de-a latul unui imaş cu iarbă tunsă scurt? Categoric, nu. Fotbalul a devenit un fenomen social. Şi, pe această bază, o adevărată industrie. Dar e mai mult decât atât. „Conştiinţa de sine a unei naţiuni creşte o dată cu succesele echipei naţionale de fotbal”, opina admirabil, zilele trecute, Ioan Holender, nimeni altul decât românul, plecat din Timişoara, care de 16 ani este directorul Operei din Viena. Nu se poate să nu-i dai dreptate, câtă vreme am văzut bucuria nebună care a scos lumea în stradă, în multe capitale europene, sărbătorind un succes, o victorie a echipei lor naţionale. Şi nouă ne-au mai adus aminte „tricolorii”, din când în când, că suntem un neam, o naţiune care are o ţară şi imn. Păcat că n-au făcut-o mai des!
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!