În funcție de/funcție de

Structura în funcție de este o îmbinare stabilă de cuvinte care nu este sinonimă cu funcție de, așadar, aceasta din urmă nu o poate înlocui, nu este o variantă a locuțiunii în funcție de. Locuțiunea prepozițională în funcție de are sensul de „în acord cu”. Este corect să spunem „În funcție de contextul în care apar, unele cuvinte pot avea mai multe sensuri.”, nu „Funcție de contextul în care apar, unele cuvinte pot avea mai multe sensuri.”

Funcție de se poate folosi în limbajul matematic. Cu toate acestea, într-un dialog dintre un elev și un profesor, o expresie matematică de tipul f (x) = 2x + 3 se citește „f de x egal cu …” sau „funcție de variabilă x…”.

Dintr-odată (locuțiune adverbială)/dintr-o dată (îmbinare de cuvinte analizabilă în care cuvintele își păstrează identitatea semantică și morfologică)

Într-un articol apărut cu ceva timp în urmă semnalam că locuțiunea adverbială        dintr-odată nu se mai scrie, după normele actuale, dintr-o dată. Unul dintre cititori oferă un exemplu în care apare omofonul acestei locuțiuni: „Lucrarea era dintr-o dată anterioară celei cu care era trecută nota în catalog.” În acest enunț avem o îmbinare liberă de cuvinte, alcătuită dintr-o prepoziție, un articol și substantivul dată, nu locuțiunea dintr-odată, așadar, structura este scrisă corect.

Acelea sunt lucruri care le-am făcut. Nu mi-a plăcut cartea care am citit-o.             

O greșeală care apare frecvent este omiterea prepoziției pe când complementul direct este exprimat prin pronumele relativ care. Prezența acestui pronume arată că enunțul este o frază, care fiind un element de relație, de legătură, așa cum îi spune și numele, pronume relativ. Pe lângă valoarea de element relațional, în propoziția în care se află, relativul are și funcție sintactică. Dacă această funcție sintactică este de complement direct, atunci prepoziția pe va trebui să apară obligatoriu înaintea pronumelui care. Prin urmare, enunțurile corecte sunt: „Acestea sunt lucruri pe care le-am făcut.” și „Nu mi-a plăcut cartea pe care am citit-o.” Cu siguranță că în vorbire nu avem timp să analizăm funcțiile sintactice ale cuvintelor folosite și nici nu este cazul. De aceea, un mijloc de control pentru a ne asigura că ne exprimăm corect este, în această situație de comunicare, următorul: dacă pronumele care este complement direct, atunci va fi dublat, în aceeași propoziție, printr-o formă neaccentuată a pronumelui personal ca: -l, -o, o, -i, îi, îl, le etc., iar pronumele care va fi precedat, obligatoriu, de prepoziția pe. Dăm și câteva exemple: „Iată dosarul pe care l-ai căutat.”; „Bluza pe care ai încercat-o îți vine bine.”; „Nu găsesc hârtia pe care mi-ai cerut-o.”; Maria este persoana pe care o apreciază mult.” (în acest enunț, omiterea prepoziției poate schimba sensul enunțului: „Maria este persoana care o apreciază pe ea, pe alta.”, nu sensul pe care l-ar avea dacă ar fi prepoziția pe la locul ei, anume „Maria este persoana pe care cineva o apreciază mult.”; „Are un obicei pe care îl detest.”; „Am pus pe masă dosarele pe care le voiai.” De altfel, prin omiterea prepoziției pe, multe enunțuri se pot ambiguiza.

Îți arăt ceva, nu Îți arat ceva

Câteodată, unele verbe sunt folosite cu forme incorecte, fie că se fac analogii greșite cu alte verbe, fie cu forme chiar din paradigma verbului în cauză. Verbul a arăta se conjugă corect la indicativ prezent astfel: eu arăt, tu arăți, el arată, noi arătăm, voi arătați, ei arată. Când este greșit folosit cu forma eu arat, tu arați, probabil că vorbitorul are în minte forme ale aceluiași verb de la alte persoane la care forma cu a este corectă, de pildă el/ei arată. Prin urmare, varianta corectă este „Îți arăt ceva.”.