Lupi ramoliţi, în blană de oaie

Chiar şi astăzi, face parte din cotidian să ne distrugem şefii, să uneltim
împotriva lor, să le dorim căderea. Aş îndrăzni să spun că românul este lup
îmbrăcat în piele de oaie – pare blând, dar trăieşte cu gustul şi pofta sângelui.

Las deoparte nivelul înalt, al conducătorilor statului, deşi doar în secolul
trecut am împuşcat doi şefi de stat, o serie de miniştri şi tot ce ne-a căşunat.
Cobor o treaptă mai jos şi vă propun să aruncăm o privire în planul politic.
Ce vedem? Un Petre Roman, iau la întâmplare, obligat să plece din partid ca
ultimul borfaş, deşi a fost piatra de temelie a Partidului Democrat. A fost
idolul, a fost şeful respectat, până când a venit răsturnarea sa din fotoliu,
de către Traian Băsescu, apoi campania de discreditare şi aruncarea sa peste
bord. Sau, mă rog, forţarea să se arunce. Cum s-a trecut atât de brusc de la
idolatrie la afurisenie doar o minte de român poate explica.

Roman nu este o excepţie, ci se înscrie în tradiţia noastră de-a ne devora
liderii, de-ai ucide chiar la prima clipă de neatenţie, de pas greşit. Nu ştim
să iertăm ce e de iertat, să respectăm ce au clădit predecesorii, să-i păstrăm
la loc de cinste. Uitaţi-vă cum este tratat Adrian Năstase de înlocuitorul său,
Mircea Geoană, şi veţi vedea ce înseamnă mojicia, lipsa de consideraţie pentru
înaintaşi, pentru un om care a făcut din PSD partid câştigător al alegerilor
generale în 2004, chiar dacă venea după patru ani de guvernare. Dacă nu vă place
exemplul, nu-i nimic, avem câte vreţi. Priviţi ce se întâmplă în PNL. Aici avem
doi foşti preşedinţi care au fost excluşi din partid. Ieri erau adulaţi, erau
statui în viaţă; astăzi, nişte paria, nişte oameni alungaţi cu pietre şi îndepărtaţi
brutal de locul pe care l-au onorat la un anumit moment.

La fel s-a întâmplat în toate partidele. Aidoma ne tratăm foştii preşedinţi
ai ţării, de după 1989. Ion Iliescu este copleşit cu dosare penale, Emil Constantinescu
este pentru puternicii zilei „ţapul” fudul şi prost. Nu altfel se întâmplă mai
jos, în jurul nostru. Niciodată n-o să descoperim respect pentru cineva care
a clădit ceva, care a purtat stindardul unor interese colective – şi nu tocmai
rău. Cum spuneam, avem tradiţie în a ne distruge liderii, dacă nu omorându-i,
atunci măcar alungându-i cu pietre, dar nu înainte de a-i scuipa cu o satisfacţie
patologică.

Tristan Mihuţa