Nici o şansă de schimbare

Mai mult, am avut un sentiment acut de îngrijorare. Pentru prima oară, m-am întrebat dacă nu cumva Traian Băsescu şi-a pierdut rolul de histion, de actor într-o piesă politică.

Dacă nu cumva a început să se ia în serios, asemenea lui Nicolae Ceauşescu. Bunăoară, m-am îngrozit la faptul că Traian Băsescu nu are nimic să-şi reproşeze pentru criza creată între Instituţia Preşedinţiei, Parlament şi Guvern. Între domnia sa, ca preşedinte, ca moderator pe scena politică şi socială, şi partidele care nu se lasă controlate şi dirijate de la Cotroceni.

A te socoti singurul om de treabă, fie şi într-o lume diversă prin atitudini şi caractere, mi se pare a da dovadă fie de ipocrizie, fie de inconştienţă. Când nu-ţi recunoşti greşeli, când nu-ţi asumi o vină măcar, nu-ţi mai rămâne decât să te declari Dumnezeu. Traian Băsescu n-a făcut încă această „declaraţie”, dar nici nu este departe de ea.

Încolţit din toate părţile de ziariştii prezenţi în emisiune de care facem vorbire (excepţie, neplăcută dar nu şi surprinzătoare, făcând Traian Ungureanu, o „periuţă” atentă până şi la scamele virtuale), preşedintele suspendat ne-a dat să înţelegem că n-a învăţat nimic din actul suspendării.

Mai exact, că nu are de gând să dialogheze cu partidele, cu Parlamentul şi că aşteaptă de la acestea să se „ruşineze”, să-şi asume umilinţa votului, în caz că acesta va fi pro-Băsescu. O asemenea perseverenţă diabolică, în atitudine, te împinge să crezi că Traian Băsescu trăieşte într-o lume paralelă cu cea reală. O lume a sa, plină de orgolii şi, mai ales, de confuzii.

Că un om poate să piardă simţul realităţii este de înţeles. Mai greu de acceptat este că suporteri de-ai săi merg necondiţionat pe urmele dumnealui, refuzând să-şi deschidă ochii şi să vadă ce-i de văzut. Anume, că Unul este doar Dumnezeu; ceilalţi suntem mai mulţi sau mai puţin comuni, mai mult sau mai puţin asemănători şi păcătoşi.

Tristan Mihuţa