Oricum nu i-a dat nici un semn. „Mai ales că nu-mi ierta trecutul! ” – încheie el într-o notă melancolică. La 16 iunie 1969 aşteaptă, totuşi, un semn de la fratele supărat („m-ar bucura mult un semn de la el”, deşi Eugene Ionesco rămâne pentru el un mare străin”.
Noica este, se vede limpede, preocupat de opinia (atitudinea) dramaturgului faţă de filosoful rămas în ţară, dornic, după anii de puşcărie, să nu piardă timpul în istorie, chiar dacă istoria nu-i este favorabilă. La 23 august 1969 notează despre „cei doi mari prieteni (Eugene Ionesco şi Cioran): „Eugen nu ştiu dacă păstrează un „rest”. Sunt silit să-l admir, dar nu m-aş duce cu el înaintea bunului Dumnezeu, cum aş face cu cel dintâi”. „Rest” înseamnă, aici, o soluţie de existenţă, pozitivă într-o lume care îşi pierde, cu mare fast, valorile spiritului.
Referinţele la Eugene Ionesco se opresc aici. Noica a ajuns, apoi, la Paris şi şi-a văzut colegii de generaţie. Nu ştiu dacă s-a reconciliat definitiv cu Eugene Ionesco. Ce se ştie este că i-a speriat pe toţi cu optimismul şi cu dorinţa lui ardentă de „a face” ceva în cultură. Sanda Stolojan aminteşte de reacţia lui Cioran împărţită între admiraţie şi stupoare… Reţinem că scrisoarea pe care am comentat-o înainte (aceea care părea că a produs o „împăcare istorică”) a fost trimisă în jurul anului 1966.
Eugen Simion
Citiți principiile noastre de moderare aici!