Suntem o generație de sacrificiu. Strângem cureaua acum și ne va fi bine în viitor. O facem pentru copiii noștri, să le lăsăm o țară mai bună, capabilă să stea pe picioarele ei.

Aud aceste lozinci de când mă știu, deci de câteva zeci de ani. De fiecare dată au existat explicații. Părinții mei au fost și ei la rândul lor generația de sacrificiu. Au prins la vârsta maturității anii cumpliți ai comunismului și li s-a spus că e nevoie de sacrificiul lor pentru ca eu, copilul lor, să am un viitor mai bun. Pentru democrație, pentru reforme, pentru a face din România o țară așa cum o doreau.

Anii au trecut și generațiile s-au schimbat. Placa a rămas aceeași: e o perioadă de sacrificiu. Dar pentru cine? Stăm impasibili și ne uităm cum an de an e aceeași poveste: alocațiile sunt „înghețate” din lipsă de fonduri, costul vieții crește într-un ritm alarmant, iar acum taxele și impozitele ajung să ne îngroape. Suntem într-o perioadă de sacrificiu. Asta ar trebui să ne liniștească. Dar oare pentru cine facem toate sacrificiile astea?

Nu de puține ori ni se demonstrează concret că cei care sunt de sacrificiu sunt tot oamenii de rând, marea masă a românilor care încearcă cu chiu cu vai să facă față acestei țări, tinerii care poate s-au încăpățânat să rămână în țara lor că și aici poate va fi bine, și micilor patroni care au crezut că pe o piață capitalistă poate trăi oricine muncește.

Sacrificiul ăsta care ne tot este îndesat pe gât nu se vede deloc atunci când vine vorba de cei din categorii speciale sau de o reducere considerabilă așa-numitului „stat gras care stă în spatele omului slab”, după cum îl caracteriza un fost președinte. Când e să se taie de la ei nu există consens între partide, nu se pot pune de acord, sau se găsesc tot felul de hibe legislative care să prelungească ad calendas graecas punerea în aplicare a așa ziselor reforme.

Au trecut 36 de ani de la Revoluție și noi tot în stadiul unor reforme în așteptare suntem. Trăim tot în contextul generației perpetue de sacrificiu, fără să avem măcar un licăr că aceste sacrificii sunt justificate, benefice și vor aduce într-adevăr un plus copiilor noștri.

Privesc cu teamă, recunosc, către viitor. Mă tem că și peste 15-20 de ani, când vor ajunge „în pâine” copiii de azi vor auzi la fel: sunteți o generație de sacrificiu. Dar, totuși, până când?