De fapt, în aproape toate familiile de muncitori din România, indiferent că lucrează la stat sau la privat, foamea urlă ca o haită de lupi turbaţi. Exact asta voiam să precizez, banerul cu pricina era la o fostă firmă de stat privatizată. Pe 21 decembrie 1989, urlam din toţi bojocii „Jos Ceauşescu ! ”, sfidând moartea, privind-o în ochi. Nu ne mai păsa, prea trăiserăm în umilinţă, prea îşi bătuseră joc de noi potentaţii comunişti. Chiar dacă nimeni nu putea spune că moare de foame, setea de libertate era atât de mare încât eram dispuşi să ne punem viaţa în joc. Voiam neapărat să ne recâştigăm demnitatea, să nu mai fim o masă amorfă, nivelată cu tăvălugul, un fel de ţărână bătătorită din care niciun fir de iarbă nu îndrăznea să se iţească. Iar dacă, totuşi, se întâmpla, coasa era acolo şi îşi făcea datoria.
Am câştigat, oare, ceea ce ne-am dorit atunci, începând cu 21 şi terminând cu 25 decembrie ? Nu cumva doar ni s-a crea iluzia că vom avea ce ne lipsea, însă ni s-a luat ceea ce aveam ? Nu cumva lipsa totală a siguranţei zilei de mâine, teama permanentă că vei rămâne fără serviciu, adică fără pâine pentru copii, este mai cumplită decât teama celui care îl înjura pe Ceauşescu şi blama comunismul, că în orice moment poate fi arestat şi ascuns pentru totdeauna ? Ce e mai groaznic, nu şmecherul care câştigă tăind frunză la câini se teme, ci omul serios, harnic, care a muncit toată viaţa. Unde este, atunci, libertatea, în faptul că poţi merge în Ungaria să-ţi cumperi tutun ca să-ţi faci ţigări ? În faptul că poţi să înjuri pe cine vrei, mai puţin pe interlopul care are slujitori poliţişti, procurori şi judecători ? Libertate, demnitate, sunt cuvinte fără sens dacă ele nu sunt puse după cuvântul esenţial : viaţă !
„Am devenit o marfă pentru traficanţii de popoare, străini şi autohton
simion.todoca@informmedia.ro
Citiți principiile noastre de moderare aici!