În al doilea rând, Emil Boc nu a convins în postura de premier, cum nu au probat virtuţi de profesionalism nici membrii cabinetului pe care l-a condus. În fine, cred că toată ţara – şi simpatizanţi, şi nesimpatizanţi de-ai PD-L ori de-ai lui Băsescu – aştepta să fie desemnată o persoană de calibru pentru a forma şi conduce guvernul următor. Un nume greu, pentru vremuri grele, un profesionist de marcă ar fi indus încrederea că vom avea un altfel de guvern, mai serios, mai competent, mai eficient decât variantele Boc 1, Boc 2, Boc 3. Şi, când colo, iată-ne cu un guvern Boc 4!
Sigur, Traian Băsescu avea pentru ce să se simtă dator lui Emil Boc. Omul a lăsat Primăria Clujului pentru a răspunde comenzii lui Băsescu şi nu se mai poate întoarce la primărie. Apoi, Emil Boc şi PD-L au trudit enorm pentru realegerea lui Băsescu, ceea ce îi îndreptăţea să pretindă ei funcţia de premier, nu? Adevărat. Însă nu ar fi fost o mare surpriză ca Băsescu să uite cui şi cât îi este de dator, pentru că ne-a obişnuit cu uşoare „tulburări” de memorie, într-o împrejurare sau alta.
De aceea, trebuie să luăm în calcul că opţiunea preşedintelui se justifică prin fidelitatea, vecină cu obedienţa, cu care Boc i s-a subordonat, faptul că n-a crâcnit niciodată, că i-a executat toate ordinele întocmai şi la timp. Or, ce spunea Băsescu miercuri seara, după consultarea cu partidele? Că are nevoie de un prim-ministru care să înfăptuiască politica economică, dar să şi ducă la îndeplinire angajamentele pe care candidatul-Băsescu şi le-a luat în campania electorală, în privinţa reformării statului. Summa summarum, prin Boc, preşedintele îşi reasigură controlul absolut asupra Guvernului, rămânând ceea ce a fost în ultimul an – şeful de facto al Executivului.
Desemnarea lui Boc şi un guvern aproape exclusiv PD-L (portofoliile care revin UDMR fiind neimportante) pune acest partid în situaţia de a-şi proba capacitatea ori incapacitatea de a guverna. Era timpul pentru această probă a verităţii.
T.M.
Citiți principiile noastre de moderare aici!