Populaţia că va însemna creşterea în lanţ a preţurilor. Patronatele se tem de concurenţa dură de pe piaţa europeană. România rurală ridică din umeri. „Ce-o da Domnul”.
Ce va aduce 2007 cu adevărat, e greu de spus. Partea bună a lucrurilor este că economia se află în al şaptelea an neîntrerupt de creştere economică. Asta se vede şi în soliditatea leului, devenit o monedă cu performanţe de invidiat şi în creşterea volumului investiţiilor străine. Partea rea este că societatea română este ruptă în două.
Unii sunt siguri că deşi România stă la aceeaşi masă în „restaurantul de cinci stele” cu germanii, francezii sau italienii, ei tot nu vor putea comanda nimic pentru că nu vor avea cu ce plăti. Alţii, puţini, ar putea chiar închiria restaurantul pentru câteva ceasuri. Aceasta explică de ce peste trei milioane de români au plecat în bejenie, pentru a face menajul prin casele italienilor sau a construi în Germania ori Spania. Clasa politică nu pare a fi conştientă de faptul că imensul efort de transformare a României nu este încheiat, ci abia este la început.
Din nefericire, în loc să transmită semnale de stabilitate, de coerenţă în acţiune, puterea se sfâşie pe sine. Şi asta nu din cauza opoziţiei. Guvernul României integrate nu mai are majoritate parlamentară, dar asta pare să nu-i îngrijoreze nici pe preşedinte, garantul stabilităţii, şi nici pe premier.
Debandada politică dâmboviţeană, crizele pe bandă rulantă produse la Bucureşti nu pot fi motive pentru ca Bruxellesul să considere că România este conştientă că perioada post-aderare va fi mai dificilă decât cea anterioară.
Măcar că în 2007 am avea totuşi nevoie de o administraţie cât de cât coerentă şi stabilă. Fie doar pentru a putea cheltui cu folos banii pe care UE ni-i face cadou.
D.S.
Citiți principiile noastre de moderare aici!