Pe francezi i-a ignorat, dar când a simţit că anglo-americanii nu debordează de recunoştinţă pentru slugărnicia noastră, a cotit-o spre Paris. Cu nemţii îi e mai greu, desigur, fiindcă vorbim de o naţiune care ştie foarte bine sensul unor noţiuni, cum ar fi demnitatea ori respectul faţă de cuvântul dat şi de angajamentul asumat. Aşa că foarte greu te mai apropii de nemţi, după ce te-ai dovedit neserios.
Din toată această exagerată curtoazie băsesciană, declanşată într-un moment în care România era membru şi în NATO, şi în UE, nu ne-am ales cu nimic, aşa cum ar fi normal, de pe urma unei relaţii de parteneriat. Soldaţii români sunt împrăştiaţi prin mai toate zonele de conflict – Afganistan, Irak, Kosovo etc. -, în vreme ce alte state din NATO şi UE îşi ţin armatele acasă. Nici măcar eliminarea vizelor pentru SUA nu am obţinut-o, pe când Ungaria, Cehia, Polonia au reuşit să scape de vize pentru cetăţenii lor. Să nu mai spun că n-am ştiut ori n-am fost băgaţi în seamă de UE (şi chiar de NATO) pentru a pune Ucraina la punct în ce priveşte abuzurile acesteia în problema Insulei Şerpilor ori a Canalului Bîstroe.
Într-un cuvânt, Traian Băsescu se face mic în faţa celor mari, pentru a se da „rotund” şi „forţos” cu cine nu e cazul. Mă uit la polonezi şi constat că ştiu să spună „Nu!”, atunci când ceva nu le place. Nu se fac preş, nu se umilesc pentru a fi pe placul NATO sau UE. Şi, de fiecare dată, ies în câştig, pe când noi nu beneficiem de pe urma umilinţelor la care ne supunem. Cel mult „câştigăm” dispreţul aliaţilor pentru statutul de ţară fără coloană vertebrală.
T.M.
Citiți principiile noastre de moderare aici!