Proba de solidaritate

De mică, viaţa ei stă în mâinile părinţilor, depinde decisiv de prezenţa lor
în preajmă-i. Pentru Andra, dimineţile nu aduc nimic nou – aceeaşi dependenţă
de pat şi de căruciorul în care o aşează când mama, când tatăl ei.

Poate dacă ar fi bolnavă şi la minte ar suporta mai uşor calvarul cu care întâmplarea
a „cadorisit-o” – zic întâmplarea, fiindcă mi-e greu să cred că Dumnezeu a vrut
s-o facă pe ea, o fiinţă nevinovată, să ştie doar ce-i suferinţa, să nu cunoască
bucuriile. Spre nenorocul ei – sau, poate, spre norocul ei, nici nu mai ştii
ce să spui – Andra are o minte normală, înţelege ce se întâmplă cu ea, ce se
petrece în jur, urmăreşte programele tv, serialele, comunică, prin mimică şi
din priviri cu cei din jur, îndeosebi cu ai ei, care au ajuns să o înţeleagă
perfect.

Necazul Andrei este că nu poate umbla, nu-şi poate coordona, folosi mâinile,
nu poate vorbi. Niciodată n-a putut. Medicii fie n-au ştiut de la început că
e bolnavă, fie n-au mai avut soluţii, aici, la noi, când au înţeles ce se întâmplă
cu această fată. „Ar trebui dusă în străinătate”, spuneau ei, invariabil. După
căutări disperate, părinţii Andrei au dat de urmele unei speranţe, în China.

Pentru 20.000 de dolari, medicii chinezi se angajează să încerce să schimbe
viaţa acestei fete, pe nedrept pedepsită de soartă. Problema este că familia
n-are aceşti bani, mama e obligată să fie permanent acasă, cu Andra, iar tatăl,
mecanic de locomotivă, trudeşte pentru a ţine familia, din care face parte şi
sora Andrei, studentă la Timişoara.

Când vedem asemenea nenorociri, de obicei, zicem „Doamne, fereşte!” şi întoarcem
capul, trecând la ale noastre. N-avem exerciţiul solidarităţii, nu ştim să facem
un gest, să arătăm că ne pasă, nu trecem dincolo de un oftat ori de o mirare,
urmată de semnul crucii.

Nu vreau în nici un chip să devin patetic, să cad în ridicol. Pe scurt, Andra
are nevoie de ajutorul celor din jur, de sprijinul unor oameni, cunoscuţi ori
necunoscuţi, care s-o ajute să strângă banii necesari operaţiei. Ea a înţeles
că licăreşte undeva speranţa, iar părinţii ei se roagă lui Dumnezeu pentru o
minune. Ceva îmi spune că şi ea, Andra, şi ei, părinţii, nu speră fără temei,
că sunt tot mai mulţi oameni cărora le pasă când alţii suferă. Mai ales dacă
suferă de-o viaţă şi pe viaţă. Deci, cazul Andrei este pentru noi şi o probă
de solidaritate.

Tristan Mihuta