Prostolojanii

Opinia publică autohtonă se încăpăţânează să-i prezerveze statutul de permanent
Mesia politic, un fel de Bruce Willis care mereu dies hard înainte chiar de a
trece la acţiune.

Nu sunt cu totul original când afirm că Stolojan nu a dat piept de prea multe
ori cu o reală competiţie, el fiind mereu „omul desemnat”, niciodată democratic
ales. Aceste afirmaţii au mai fost făcute şi denumesc o realitate verificabilă.
La „scrutinul” intern, în urma căruia Stolojan s-a văzut mare ştab liberal,
se ştie că distinsul şi eternul potenţial candidat a condiţionat acceptarea
onorabilei demnităţi de absenţa contracandidaţilor. Foarte de dreapta, nu? Mai
târziu, când a fost vorba de a face faţă unei concurenţe şi mai dure, participând
la cursa pentru Preşedinţia ţării, pe ultima sută de metri a campaniei electorale,
a părut lovit brusc de un soi de nevroză a succesului, abandonând lupta (şi
partidul!) şi lăsându-se bine umezit de arteziana de lacrimi a lui Traian Băsescu.

În prezent, loveşte în PNL (cu convingerea că dă în Tăriceanu) cu o ardoare
care i-a lipsit tocmai în cursa pentru preşedinte şi pe care nu o poţi explica
decât din punct de vedere psihanalitic. Aparent, omul ar avea o răfuială mai
degrabă cu el însuşi. Stă ascuns în dosul lui Băsescu, e sprijinit şi de prostolojanii
din teritoriu (la Arad, Neluţu Cristina şi Sever Jurcă erau până mai ieri capii
disidenţei) şi privează lunar PNL de puncte grase în sondaje.

Înainte de alegerile locale din 2004, Stolojan şi curtea sa (Boureanu, Turcan,
etc.) au poposit la Ineu. Am avut ocazia să am un scurt schimb de replici cu
el. Nu reţin pe ce subiect, dar mi-a rămas întipărită în minte senzaţia că era
deja extrem de obosit de ceea ce i se întâmpla. Numai că nu detectasem o epuizare
firească, de înţeles după atâtea curse electorale, ci una anxioasă (am înţeles
în toamna aceluiaşi an), ştiţi, aşa cum simţim doar atunci când avem o problemă
nedefinită a cărei rezolvare o amânăm în continuu, dormind sau îndopându-ne
cu sedative uşoare.

Iată omul pe care subconştientul colectiv al naţiei îl scoate odată la patru/cinci
ani de la păstrare, atribuindu-i însuşiri mesianice niciodată demonstrate. În
preajma sa zboară şi Mona Muscă, o altă „femeie politică” foarte încrezătoare
în ideea fixă că liberalismul se construieşte şi se propagă doar meşteşugind
bine vorbele la televizor. Dacă nu ar fi bănuiala că Traian Băsescu se află
la cârma gesturilor lor politice, manevrându-i cu fire abia ascunse, aş fi încercat
să analizez din altă prespectivă demersul lor nepotrivit şi abrupt. Dar tocmai
văzându-i pe anumiţi prostolojani atât de lipsiţi de vertebre, mă opresc aici,
restul explicaţiilor lăsându-le în seama doctorilor de suflete rătăcite.

Cristian Sirb