Reflecţiuni plastice

Produs al unui timp obosit, extenuat de marea minciună, mulţi dintre cei mai tineri ar picta cu ridurilor Giocondei. Actuala expoziţie de la Galeria „Delta”, expoziţia absolvenţilor Academiei de Arte Plastice suscită cele mai diverse interpretări, de la entuziasm la scepticism şi mirare. Unii artişti din generaţiile mai vechi se întreabă dacă reciclarea „estetică” a deşeurilor nu este cumva o abdicare făţişă de la durată, care tocmai aceasta constituia miza mare a artei. În fond, te poţi juca în multe feluri, uneori cu ce nici nu ţi-a dat prin cap vreodată că te-ai putea juca.

Aripa bine cusută

În „Aripa” temeinic cusută de tânărul sculptor Daniel Roşca, un domn mai în etate, căruia nu-i lipseşte deloc gustul artistic, decriptează cu bucurie inocentă o… parapantă. „Personajul” lui Marius Ancuţa, sculptură în metal, dincolo de posibila reverie paseistă şi obiectul misterios, demonstrează o bună dicţie a anatomiei plastice.

Taşism şi gestualism

Artiştii noilor generaţii sunt, mulţi dinte ei, pe urmele unor Fautrier, Soulages, Hartung, Kline, Pollock, prin nonfigurativul energic şi tensionat, derivat din expresionism şi suprarealism. Spontaneitatea pensulaţiei nervoase, abstracte, subiective, primatul culorii în sine, al impulsului creator interiorizat şi neliniştit, glosează uneori violent pe ideea de clarobscur, ca în „Compoziţiile” Paulei Schuller.

Succesiunea ocultă a semnelor şi codurilor ca obiect de reflexie plastică sau album sentimental în tonuri şterse, colaj de vestigii, cu intenţii provocatoare, individualizează „Înscrieri” semnate de Carmen Ancuţa şi „Compoziţia” lui

Dacian Andoiu.

Policromia reconfortantă, punctată de ipostazele ochi şi peşte în calitate de simboluri străvechi, şi minuţiozitatea simetric-armonioasă captivează în dipticul lui Sergiu Avrămuţ, pentru ca într-o viziune mai mult sau mai puţin apropiată Dinu Botnariuc să fie sedus de conceptul artistic de terapie prin culoare.
Impresionante naturi statice, figurative, „Pâinea” şi „Mărul”, singulare în expoziţie, aduc Vasile Dancu şi Cristina Benea. De reţinut peisajul lui Stelian Gagiu, „Alee la Tescani”.

Şi, în fine, din nou sculptura. „Ritualul” din opt piese în lut, microsculptură, al Cristinei Riscuţa reactivează un timp spiritual, într-o consecvenţă fidelă titlului.
Dar ne mai întrebăm: într-o lume când însăşi existenţa planetei ce ne-a fost dat să o locuim este nesigură, care ar trebui să fie vocile artelor?

Petru M. Haş