Schimbări dramatice la sate

Practic, astăzi mai există doar rămăşiţe ale ţărănimii, chiar dacă avem încă
foarte mulţi locuitori ai satelor. Dacă dăinuie ceva, atunci aceasta este mentalitatea
ţărănească, o anumită manieră a populaţiei satelor de-a se raporta la agricultură.

Preluând modul de a face agricultură al UE, oamenii satelor se văd încorsetaţi
în tot felul de reglementări. Trebuie să deţină cotă de lapte; trebuie să crească
un anumit număr de animale, ca să poată obţine câştiguri din vânzarea lor; pământul
nu mai poate fi lucrat după cum îl taie capul pe fiecare; nici animalele nu
mai pot fi crescute oricum etc. E nevoie deci de investiţii de tot felul, este
obligatoriu ca activităţile să fie la vedere, controlate atât prin legislaţie,
cât şi prin Fisc.

A nu mai face agricultură, a nu mai creşte animale după „stil vechi”, a te
moderniza înseamnă că e nevoie de maşini agricole, de grajduri, de adăposturi
corespunzătoare pentru animale, de aparatură pentru muls, de câte altele. Câţi
dintre oamenii satelor au bani să investească? Poate, unul sau doi în câte o
localitate. Dacă există şi aceştia!

Prin urmare, dacă individual nu poate, asocierea devine obligatorie. Şi nu
doar din motive financiare, ci şi pentru aplicarea unor tehnologii adecvate,
pentru creşterea rentabilităţii. Asocieri, sub varii forme, există peste tot
în Europa. Să revenim la „ceapeuri”?! – vor zice unii. La asociere, da, dar
nu în forma asociată a „colectivului” din anii comunismului, când practic agricultorii
n-au decis nimic, iar proprietatea le era furată şi gestionată după placul altora.
Sigur, alternativa la asociaţii vor fi fermierii, care deja s-au impus în mai
toate zonele.

„Ţăranii” locuitorii satelor, ai oraşelor mici, dar şi ai cartierelor periferice
vor fi loviţi în condiţia lor actuală şi prin impozitele pe terenul agricol.
Statul duce o politică, altfel firească, de comasare a suprafeţelor agricole
şi, prin diverse mijloace de presiune, îi va obliga pe cei mai mulţi mici proprietari
să-şi vândă pământurile, să nu mai crească animale.

Nu spunem, aici, lucruri noi, ci doar punctăm asupra unui demers pe care locuitorii
satelor nu-l înţeleg ori refuză să ţină seama de el, fiindcă pentru cei mai
mulţi asta ar însemna să se reorienteze, să se îndrepte spre alte activităţi.
Or, câţi dintre ei pot, din motive de vârstă, de mentalitate, din lipsă de mijloace
financiare? Pentru cei de la sate, urmează ani dificili, plini de dramatism.

Tristan Mihuţa