Îmi amintesc perfect când şi cum s-a ridicat, pe locul unei foste cazărmi, ascunsă în parcul cu castani uriaşi şi împrejmuită cu un gard de fier forjat. Treceam pe acolo în drum spre stadionul UTA şi, pot spune, că CPL a crescut împreună cu noi, cei din generaţia mea, în deceniul al şaptelea din secolul vitezei.
Aşadar, se duce „Cepeleul”! Ne-am mândrit cu el, de parcă era al nostru, de parcă noi, toţi, făceam acolo mobila care pleca înspre toate continentele. Aşa am fost educaţi, să ne mândrim cu ceea ce facem, cu ceea ce avem, cu ceea ce suntem. Şi chiar ne mândream. Îmi amintesc de primele zile de facultate, când profesorii ne întrebau de unde venim, unde am învăţat. Spuneam cu mândrie că sunt din Arad, că am absolvit la „Slavici” (înainte, ca şi astăzi, „Moise Nicoară”) şi chiar aveam sentimentul că şi profesorii apreciau această „obârşie”. Poate că mă înşelam, dar aşa mi-a plăcut să cred.
Aşadar, se duce „Cepeleul”, aşa cum s-a dus şi UTA. Mâine, dacă nu cumva chiar astăzi, se demolează şi „Tricoul Roşu”. Vor urma „Vagoanele”, fostă Gheorghe Dimitrov, fostă UVA, IVA, Astra. Aud că se va demola şi Aris (fostă Iosif Rangheţ, fostă Întreprinderea de Strunguri). Dispar toate şi, odată cu ele, dispare o lume. Lumea bunicilor şi a părinţilor noştri, lumea în care au trăit, din care ne-au adus pâinea cea de toate zilele. Nu cred să existe familie de arădeni în care salariul, mijloacele de existenţă să nu-şi fi avut ca sursă UTA, Vagoanele, Strungul, C.P.L., Tricoul Roşu. Imposibil! Tocmai de aceea, pentru noi au fost mai mult decât nişte fabrici, decât nişte ziduri, hale, maşini – au fost ca a doua casă, în care ai noştri, din familie, şi-au petrecut mai bine de jumătate din viaţă.
Se duc toate! Se schimbă o lume. Industrializarea şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. Alte vremuri, alte tehnologii, alt ritm. E vremea halelor ridicate peste noapte, şi demolate, dezmembrate într-o zi. O vreme în care oamenii merg la serviciu şi nu ştiu dacă la întoarcere vor mai fi angajaţi. Lumea se grăbeşte, iar dinamismul său omoară sentimente, ignoră realităţi. Banul, prin mirajul său, a răsturnat valorile în aşa hal încât te şi întrebi dacă lumea asta „nouă” mai crede în valori.
Se duc toate, se duce o lume, se duc generaţii de oameni care n-au cerut mult de la viaţă şi care au ştiut să se bucure pentru puţinul care li s-a permis. Lumea de mâine? Uneori mi-e milă de tinerii care vin din urmă, de viaţa searbădă, îndepărtată de poezie, care îi aşteaptă să-i devoreze, să-i dezumanizeze. Să greşesc, oare!?
Tristan Mihuta
Citiți principiile noastre de moderare aici!