În cei 61 de ani (primul meci a fost la 23 august 1946, un amical, iar primul joc oficial, UTA-Ciocanul Bucureşti 1-0, s-a disputat trei zile mai târziu, la 26 august) acest stadion a avut parte mai curând de cârpeli, decât de renovări, de modernizare. Nici măcar din punct de vedere arhitectural stadionul nu mai este ce a fost. Modernizarea din această vară, făcută în pripă, sub presiunea unor norme minimale cerute de FRF şi sub presiunea timpului scurt, de la începerea lucrărilor până la startul campionatului, face parte tot din lunga suită a episoadelor de cârpeli – ca să nu mai vorbim că numărul de locuri a fost diminuat în mod dramatic.
Necesitatea unui stadion nou la Arad a fost invocată încă în anii ’70 ai veacului trecut. Demersul a fost însă tăiat din faşă de Nicolae Ceauşescu însuşi. „Din moment ce aţi eliminat pe Feyenoord pe acest stadion, înseamnă că el corespunde”, a replicat Ceauşescu la solicitarea liderilor locali de partid. În schimb, a aprobat construirea de stadioane la Medgidia, Turnu-Severin şi în alte locuri unde nu se justifica efortul, decât, eventual, pentru a găzdui spectacole care să-l omagieze.
Ca fapt pitoresc, în martie 1972, când Tottenham Hotspur a venit la Arad, la antrenamentul oficial din preziua jocului, şefii delegaţiei londoneze au întrebat dacă, după antrenament, pot vedea stadionul pe care se va juca meciul, a doua zi. Unul dintre conducătorii de la UTA le-a răspuns, mucalit, că stadionul „mare” este în reparaţii. În fapt, nu exista decât acel stadion părăginit şi englezilor nu le venea să creadă că o echipă care ajunge până la turul IV al Cupei UEFA ar putea avea un stadion atât de prăpădit şi de mic.
De fapt, aici voiam să ajung. Că e nevoie de stadion ca de aer, suntem de acord. Peste tot în ţară s-au construit stadioane, s-au modernizat cele existente, numai la Arad am rămas cu această relicvă din istoria fotbalului. Problema care se pune este ce stadion facem – dacă facem, pentru că nimic nu e bătut în cuie.
Personal, cred că un stadion de 15-20 de mii de locuri este şi mic, şi nici nu ţine seama de viitor. Să nu uităm că, în Franţa, localităţi cu 10-15 mii de locuitori au stadioane de 25-30 de mii de locuri. Astăzi, oamenii se deplasează uşor, vin la meciuri de la distanţe mari.
La fel şi la noi, un meci UTA-Poli, UTA-Steaua, un meci de cupă europeană (de ce să nu ne gândim şi la asta) ar umple până la refuz un stadion de 30.000 sau, hai să fie, de 25.000 de locuri. Altfel spus, n-am vrea ca stadionul să fie doar paravanul altor afaceri, să ridicăm ceva doar ca pretext, ca să nu se spună una-alta. Sigur, se pot face concesii italienilor de la Pizzarotti, că doar n-or lucra în pierdere, li se pot înlesni afaceri aici, dar atunci şi stadionul să fie stadion – dacă va fi să fie.
T.M.
Citiți principiile noastre de moderare aici!