Tara toata-i un muzeu

Brătienii, Maniu şi alţi eroi ai neamului, zice deputatul, nu meritau un asemenea afront. Remarca m-a făcut să mă dumiresc deîndată cam ce ar fi trebuit să cuprindă, în viziunea iniţiatorului, aşa zisul muzeu al comunismului: ororile săvârşite de către comunişti. Păi, bine, neamule, dacă e vorba despre muzeul comunismului, el trebuie să cuprindă cam tot ce este legat de această perioadă a istoriei neamului. Iată, doar câteva sugestii pentru „custodele” muzeului…

Începem cu un grafic privind puterea de cumpărare a leului, ca să vedem ce ar fi putut cumpăra atunci românul cu un salariu, comparativ cu ce poate cumpăra acum. Alături de grafic, obligatoriu, o listă cu toţi românii care nu aveau loc de muncă, precum şi una a fabricilor şi uzinelor înfiinţate (pentru că una a celor desfiinţate ar fi foarte greu, dacă nu imposibil, de alcătuit). Ca să nu mai vorbim de reţelele de irigaţii de pe tot cuprinsul patriei. Într-o altă secţiune, la loc de cinste ar putea fi o listă a tuturor românilor care au avut de suferit de pe urma convingerilor lor politice, în contrapondere cu un tabel al celor care, după revoluţie, au avut de suferit din cauza nonapartenenţei la partidele aflate la putere.

Aşi putea continua cu listele, faţă în faţă, la nesfârşit: câţi agenţi ai securităţii şi-au vândut ţara străinilor, atunci, câţi, acum; câţi români au murit de foame atunci, câţi mor acum; câţi nomenclaturişti aveau averi şi proprietăţi dobândite din jefuirea statului, faţă de cei contemporani. Nu mai vorbim despre construcţia de locuinţe, pentru că din acest punct de vedere toată ţara este un muzeu. Sigur, multe dintre blocurile construite atunci, locuite şi astăzi, sunt urâte, arată ca vai de lume. Dar, uite, dacă eu aşi fost deputat, aşi fi propus ca toţi administratorii de blocuri din România să fie obligaţi ca la avizier, lângă tabelul cu cheltuieli, să afişeze tabelul din 1983, că locatarii, înafară de cei care au ajuns pe drumuri după revoluţie, sunt cam tot aceeaşi.