Câţi n-au sperat! Câţi dintre cei care au intrat într-o agenţie pentru a-şi căuta norocul nu şi-au făcut, dacă nu vise întregi, măcar frânturi de vis! Foarte mulţi au năzuit că un eventual câştig i-ar scăpa de sărăcie, de grija zilei de mâine, pentru tot restul vieţii. Alţii, asemenea simpaticului personaj al lui Caragiale, mă gândesc la Lefter Popescu, s-au şi văzut mergând a doua zi la serviciu ca să le dea cu tifla şefilor, patronilor şi să le spună tot ce-au adunat în suflet, tot ce-au înghiţit, toate pentru câte au scrâşnit din dinţi.
Sigur, toţi ştiau să şansa lor este de unu la câteva milioane. Dar nimeni nu şi-a reprimat impulsul pornit din complicatul mecanism lăuntric care generează sentimentul speranţei. Acea speranţă care face viaţa suportabilă. Speranţa, ultimul lucru pe care omul îl pierde când i se rupe firul vieţii. Paiul de care se agaţă cei ce se îneacă.
Fiecare nădăjduia că el va fi alesul Fortunei sau al hazardului. Urarea de „noroc” a vânzătoarei de la agenţie îi gâdila plăcut fărâma de vis. Nu însă şi urările de noroc ale vreunui cunoscut care tocmai intra sau ieşea din agenţie. Fiecare simţea nesinceritate din spatele urării, fiecare ardea doar pentru el din lumânarea speranţei.
De acum, însă, totul s-a spulberat. Dezamăgirea bântuie peste România şi milioane de oameni s-au reîntors la proza proastă a vieţii. La acelaşi loc de muncă nesuferit. La şefii şi patronii care cer mult şi oferă atât de puţin. La aceeaşi pagină a vieţii pe care hazardul a refuzat să le-o întoarcă.
Unii vor înţelege, poate, că ei, mintea lor, iscusinţa lor le sunt singurul capital cert, singura avere pe care, prin trudă, pot s-o sporească pentru a avea un trai decent. Alţii, dimpotrivă, vor opta pentru a vegeta şi pe mai departe în speranţa că, odată şi odată, norocul le va bate la uşă. Altfel spus, după cunoscuta vorbă românească, vor aştepta să cadă para mălăeaţă.
În fine, vor fi şi dintre aceia care îşi vor toca şi ultimul leuţ pentru a forţa norocul. Se vor găsi şi pe mai departe destui „Ogică” pentru a face din joc o patimă grea. Dacă mă gândesc bine, Ogică şi „loteria” sa de la OTV, plus fraierii care au contribuit la adunarea sumei de aproape 140.000 de euro au luat cea mai puternică palmă de la hazard. De la viaţă, la urma urmei. Un bilet de 13 lei şi un pic a luat potul, pe când variantele lor lacome au „prins” un singur număr! Şi de aici sunt multe de învăţat.
Una peste alta, omul întotdeauna are viaţa pe care şi-o face singur şi în măsura în care se îngrijeşte de ea. Restul e iluzie. Şi, mai ales, deziluzie.
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!