Cei mai discromaţi sunt, aţi ghicit!, democraţii lui Traian Băsescu. Dacă preşedintele declară că albul e negru, ori invers, democraţii sar ca înţepaţi de visepe şi susţin, sus şi tare, că preşedintele are perfectă dreptate. La liberali, mai auzi voci care măcar au bunul simţ să vorbească de nuanţe. La PSD, opiniile sunt mult mai diverse, uneori chiar se contrazic. În schimb, la PD, precum la România Mare (ba, poate, mai abitir, că şi pe acolo mai cârâie câte unul, din când în când), toate vocile partidului se adună într-un cor, gata de start la fiecare ton dat de preşedinte.
Unisonul, unanimitatea necondiţionată, care transcede dincolo de bine şi de rău, nu este de natură să facă bine la „sănătatea” P.D. Nici să cultive încrederea românilor în acest partid. Pe moment, câtă vreme Traian Băsescu mai stă în graţiile unei bune părţi a electoratului, democraţii îi sunt asimilaţi, până la identificare, preşedintelui (şi, prin aceasta, până la desfiinţare prin ignorare). Practic, partidul lui „Traian Boc” şi-a sacrificat identitatea şi a preluat-o pe cea a preşedintelui Băsescu.
Obedienţa faţă de Băsescu, dusă de democraţi până la absurd şi până la punctul în care devin caraghioşi, face rău şi partidului, şi miniştrilor săi, şi liderilor actuali. Cine va mai crede mâine, la o adică, în Emil Boc, în Adriean Videanu? Ce vor mai însemna ei, odată ce vor fi rupţi, ca eticheta de pe ambalaj, de Traian Băsescu? Nimic. Conştient ori ba, toţi şi-au asumat destinul de kamikaze, toţi vor „muri” odată cu preşedintele.
Partidul Democrat pierde chiar şi acum. Îl vedem izolat, în imposibilitatea de-a mai găsi un partener de dialog, de-a-şi mai impune un punct de vedere în Parlament. Că sondajele îl dau pe primul loc în ierarhia partidelor? Este o amăgire această clasare, este efemerul, este iluzia care n-are în spate o construcţie solidă, ci este un fel de colos cu picioare de lut.
T.M.
Citiți principiile noastre de moderare aici!