Unde cântă, de fapt, tonomatele?

Cum, în afară de televiziunea şi radioul publice, toată presa scrisă, radiourile, televiziunile au patroni, întrebarea nu este lipsită de sens.

Vorbind din interiorul presei, pot spune că patronii nu-şi permit să dea „indicaţii preţioase” jurnaliştilor. Fără libertatea ziaristului la opinie, n-ar rezista nici un trust de presă. Ar fi repede catalogat ca o voce falsă şi ar dispărea de pe piaţă. Să nu uităm că n-a rezistat nici un ziar de partid. S-a prăbuşit „Dreptatea” ţărănistă, ziarul „Azi” a rămas aproape fără cititori etc.

Apoi, adevăraţii ziarişti sunt oameni orgolioşi. Ţin la opinia lor, la scriitura şi semnătura lor. Niciodată nu vor accepta să li se vâre pumnul în gură. Vor pleca din redacţie la prima tentativă de-a fi transformaţi în „tonomate”. Adevărata plată a ziaristului care se respectă nu este leafa, ci posibilitatea de-a comunica sincer cu publicul.

Sigur, lumea presei este diversă. Sunt ziarişti care dau orice pentru a fi liberi, după cum sunt unii care îşi vând libertatea pentru avantaje. Această a doua categorie de ziarişti se regăseşte mai curând în curtea Cotrocenilor. Mă refer la lăudătorii lui Traian Băsescu, la aceia care au ţinut şi ţin puţin la onorabilitatea scriiturii şi semnăturii lor, preocupându-se mai mult de foloasele pe care le-ar obţine ridicând osanale preşedintelui. Unii dintre ei sunt deja la Cotroceni, alţii aşteaptă încă răsplata, după ce au ratat şansa de a fi ambasadori (Cătălin Avramescu, Horia Patapievici, Mircea Mihăieş, Traian Ungureanu, Sever Voinescu şi alţii).

Prin urmare, dacă li se potriveşte unora comparaţia cu tonomatele, aceştia se află tocmai în slujba preşedintelui. Şi nu mogulii presei îi alimentează cu „fise”, ci însuşi Traian Băsescu. Iar fisele au echivalent în funcţii publice, plătite gras.

Tristan Mihuţa