Votul care dă gir hoţiei

Ce este anormal aici şi tipic pentru România de azi? Nu atât faptul că respectivii s-au înscris în cursa electorală. Îndrăzneala lor este susţinută de permisivitatea legii. Dacă legea este generoasă cu ei, ar fi stupid să credem că i-ar fi putut înfrâna conştiinţa. Nu i-a înfrânat atunci când au luat mită, când au comis abuz în serviciu, darmite acum, când au şansa să rămână ori să revină la gestionarea bugetelor locale şi a patrimoniului public.

În schimb, absolut anormal este faptul că mai toţi aceştia se bucură de popularitate, de simpatie şi mulţi au şanse să fie realeşi. Cam peste tot logica susţinătorilor este uluitor de asemănătoare. „Ce contează că „x” a furat, că s-a dovedit a fi un corupt, un şperţar, un hoţ? Uite câte a făcut prin localitate!” Alţii merg şi mai departe cu această logică perversă: „Să fim serioşi! Toţi am fi furat dacă eram acolo. Cine umblă cu borcanul cu miere, gustă din miere vrând-nervrând. Deştept a fost! Eu furam de zece ori mai mult decât el”.

Ce înţelegem din asemenea enunţuri? Că avem o mentalitate bolnavă. Că majoritatea nu s-a vindecat încă de viciile cultivate de sistemul existent până în 1989 – când proprietatea era colectivă, de stat, a tuturor şi a nimănui. Când se fura, se sustrăgeau bunuri de peste tot, din ceapeuri şi fabrici, iar celor mai mulţi li se părea firesc acest lucru. Ba mai mult, cei care se descurcau foarte bine în sustrageri erau priviţi cu un soi de amestec între invidie şi admiraţie. „Băiat deştept! Se descurcă”.

Acum lucrurile se repetă, îndeosebi acolo unde se lucrează cu banul şi avutul public. Iar în loc de a sancţiona hoţia, corupţia, cetăţeanul le dă binecuvântarea sa, le statuează ca atitudini comportamentale „fireşti”. Cum? Prin votul pe care îl acordă candidaţilor corupţi, hoţilor cu guler alb, vorbă dulce şi zâmbet înşelător, perfid. Şi uite-aşa, hoţia rămâne stăpână în ţară, iar ce prisoseşte merge la „export”, în UE. Că dacă domnii fură şi sunt apreciaţi, cei ce colidă Europa de ce n-ar fi?

Tristan Mihuţa