O revoluţie îşi merită numele atunci când produce o modificare structurală,
de esenţă. Altfel, este o simplă răzmeriţă.
Privită din acest punct de vedere, mişcarea, revolta din PNL sau, mai curând,
din jurul său, aduce a caricatură de revoluţie. Este drept, avem un element
constitutiv necesar oricărei revoluţii, respectiv avem o masă a nemulţumiţilor,
dar această condiţie – necesară – nu este şi suficientă. Nemulţumiţii nu arată
că ar avea voinţă de progres în partid. Aşa-zisa lor platformă-program este
o înşiruire de principii universal valabile, pe care le-ar accepta şi actuala
conducere a PNL, fără să clipească. Prin urmare, „platforma” nu vizează o modificare
ideologică structurală, ci este doar un pretext al unor nemulţumiţi prin care
încearcă să mascheze adevăratul lor scop – preluarea puterii din mâinile lui
Tăriceanu.
Nemulţumiţii adună întotdeauna alţi nemulţumiţi. Aşa se întâmplă şi acum în
PNL. În jurul lui Theodor Stolojan se strâng tot felul de frustraţi. Liberali
care n-au apucat să se aşeze la masa cu bucate, cărora nu li s-a oferit un os
de ros. Brusc, s-au trezit din moţăială tot felul de „liberali” de speţă joasă,
indivizi care au ajuns în PNL întâmplător, prin fuziuni de partide, care s-au
preumblat în prealabil prin alte formaţiuni politice, fără nici o „greaţă” doctrinară.
De aceea, Theodor Stolojan se înşală dacă are convingerea că adună în jurul
său crema liberală. Adună mai curând nişte inşi flămânzi de funcţii, nişte nerealizaţi
care speră să apuce în sfârşit funcţii ori locuri bune pe viitoarele liste de
candidaţi.
Se spune că revoluţiile scot la suprafaţă multe gunoaie. Posibil ca „revoluţia”
liberală să sfârşească prin a fi sufocată de ele.
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!