ARAD. Brankica Hadzovic începe al 8-lea sezon la formația de baschet a Aradului și devine cea mai longevivă stranieră în galben-albastru, depășind-o pe Suzana Milovanovic. Hadzovic s-a alăturat formației arădene în 2015, a trebuit să plece în a doua parte a acelui sezon, dar a revenit la Arad în 2016 și a rămas alături de echipă la bine și la greu, devenind căpitan.

Sârboaica de 41 de ani a oferit un amplu interviu pentru site-ul oficial al clubului, în care a vorbit despre începuturile sale în baschet, perioada petrecută la Arad, relația specială cu fanii și accidentarea de la finalul sezonului trecut, din cauza căreia a trebuit să se opereze. Iată interviul:

Cum ai decis să vii la Arad?

În 2015 am terminat sezonul în Ungaria și în acel moment mă gândeam că ar fi frumos să joc undeva aproape de casă, pentru că toată cariera mea am fost foarte departe de casă. După câteva zile am primit un telefon de la Jose (Araujo), care mi-a spus că mă vrea în echipa lui, mi-a spus care sunt ambițiile clubului. Nu m-am gândit prea mult, cred că în ziua următoare am semnat contractul.

Foarte tristă când a trebuit să plece la final de 2015

Nu voi uita niciodată acel ultim joc cu Sepsi, aici, în 28 decembrie 2015. Nu știu de ce, dar dintr-un motiv au fost foarte multe emoții, chiar dacă atunci eram la echipă doar de 3, 4 luni. Dar a fost atât de emoționant, începeam să fiu apropiată de toată lumea. Când am văzut echipa ziua următoare, după ce Marcel (Urban) ne-a zis că trebuie să plecăm, am constatat că eram foarte tristă.

Te așteptai să joci atât de mult timp aici?

Dintr-un anumit punct de vedere da, din altul nu. Peste tot unde am jucat am stat mulți ani. La Arad este echipa la care am stat cel mai mult, este al 8-lea sezon al meu aici. Înainte, în Ungaria am jucat 7 ani, la unele echipe 4, 5 ani, depinde. Sunt acea jucătoare de care cluburile au fost mulțumite și eu am fost fericită la acele cluburi. Așa că nu am vrut niciodată să schimb. Sunt foarte fericită aici, de aia am 8 ani.

Ce te-a făcut să rămâi aici?

Toate împreună: club, organizare, fani, nu îmi place să le spun suporteri, ci oameni care îmi plac cu adevărat, sunt foarte apropiată de toată lumea. Am vrut, am lucrat la asta din prima zi când am venit aici. Pentru mine nu sunt prieteni, simt că sunt familia mea. Văd cum ne dăm mesaje în timpul verii, cu toată lumea, îi iubesc mult. Au trecut câteva luni de la acea finală și când mă gândesc la toți acești oameni, încă sunt emoționată. Nu este prima dată când am jucat finale. Înainte în carieră am câștigat peste 20 de medalii în campionate și cupe.

Cele mai bune amintiri?

Au fost momente foarte grele aici în cei 7 ani, dar și momente foarte bune, ultimul an… de fiecare dată când am câștigat o medalie am fost foarte fericită. Îmi amintesc acel an când aveam echipă de locul 6 și când am luat acel bronz am simțit ca și cum am luat aurul. Așa a fost pentru mine atunci, nu aveam o echipă atât de bună.

Sezonul trecut, toate împreună, jocurile de la Satu Mare, cum am trecut. Nimeni nu se aștepta să ne întoarcem acasă cu 2-0, toți acești oameni. Finala, atmosfera, nu se va întâmpla niciunde altundeva, sper că doar aici, în sezonul următor.

Cum a fost să vezi meciul decisiv al finalei de pe bancă?

A fost rău, am încercat să ajut. Ce puteam să fac? Sunt lucruri medicale pe care nu poți să le schimbi. A fost foarte rău, dar am suferit 7 meciuri. Probabil nu știe nimeni, dar nu m-am accidentat la meciul patru din finală, ci înainte de primul joc cu Satu Mare din semifinală.

M-am accidentat și ziua următoare am călătorit la Satu Mare. Am luat multe calmante, uneori mă trezeam dimineața și nu puteam să îmi mișc mâna. Mă gândeam cum o să fac seara. Am dat ce aveam mai bun și chiar am suferit câteva meciuri, era doar o chestiune de timp până trebuia să mă opresc. Mi-am accidentat mâna foarte rău, dar aș face-o din nou ca să duc această echipă în finală.

Operație după sezon

Ceea ce nu am spus până acum este că după acel moment am fost operată la umăr la Târgu Mureș, de către doctorul Melinte. După aceea a urmat o perioadă de câteva luni de recuperare și momente foarte grele. Dar nicio durere nu m-a putut opri să lupt pentru calificarea în finală, chiar dacă m-am operat după. Deși am suferit din cauza durerii, aș face-o din nou pentru această echipă. Sunt ca o pasăre Phoenix, am tras din greu toată vara să mă recuperez după operație și o să dau totul să obținem rezultate cât mai bune.

Cum vezi echipa pentru acest sezon?

Fetele sunt bune. Este o echipă total nouă. Am început deja să lucrez la chimia echipei, care este cea mai importantă pentru mine. Ca și căpitan, aceasta este treaba mea, fetele sunt diferite, astfel că este mult de lucru. Antrenorul și clubul își fac treaba, vom fi buni când vom pune toate astea împreună. Jucăm în EuroCup și în competițiile din România, vom încerca să dăm ce avem mai bun. Chiar dacă vom pierde câteva meciuri europene, va fi important să nu cădem. Trebuie să fim pregătite întotdeauna să câștigăm aici, să nu facem greșeli din cauza acelor meciuri din EuroCup. Trebuie să avem grijă cu asta.

Sunt competiții cu reguli diferite în privința jucătoarelor pe teren. Cum va fi să schimbați de la meci la meci?

Voi vedea. Sunt reguli diferite și competiții diferite. Multe echipe joacă așa, nu doar în România sunt astfel de reguli. Suntem aici să acceptăm situația cum este.

Cum ai început baschetul?

Mă jucam afară cu mingea cu băieții, aveam doar 6 ani. Am început să mă cert cu un băiat și l-am bătut. M-a văzut un antrenor de baschet, a aflat cine sunt și a venit să vorbească cu părinții să vin la antrenament. A doua zi am fost la antrenament, a început să îmi placă și de la 6 ani până acum baschetul mi-a dat totul. Sunt foarte bucuroasă că am făcut acea mișcare și părinții mei au fost întotdeauna acolo să mă susțină, nu a contat unde am fost.

Cum este viața de baschetbalistă?

Viața unui sportiv profesionist, nu doar a unui jucător de baschet, nu este atât de ușoară. Te trezești dimineață și trebuie să fi concentrat pentru antrenament. Dacă nu ești concentrat, poți să te accidentezi sau să îți rănești un coechipier. Din punct de vedere fizic alergi mult, camere de așteptare, vorbim mult între noi. Suntem 12 fete și totdeauna cineva are vreo problemă, dacă nu am eu are altcineva. Te odihnești puțin și seara o iei de la capăt.

Sunt multe drumuri, nu este ușor să stai în autocar 10 ore, să joci și să faci din nou 10 ore la întoarcere. Dar este viața noastră. Cine încearcă să găsească ceva pozitiv din orice va fi fericit. Cine nu se va plânge mereu. Îți afectează jocul dacă ești tot timpul negativ. Pentru mine este frumos, sunt obișnuită cu această viață, alta nu știu. Când sunt acasă vara nu știu ce să fac, mă duc să alerg, asta este.

Mi-aș dori să pot să joc toată viața, dar…

Baschetul mi-a dat totul! Știu că va trebui să mă opresc în curând, ceea ce este foarte trist pentru mine. Mi-aș dori să pot să joc toată viața, dar nu pot, este imposibil. Sunt recunoscătoare pentru orice moment, de aceea sunt o persoană pozitivă, iubesc pe toată lumea și ajut pe oricine, pe coechipierele mele, nu contează cine, de aceea sunt atât de deschisă și oriunde am jucat oamenii m-au iubit pentru asta.