În această accepţiune, cartea lui Ioan Valeriu Tuleu „Războiul trăit” îşi găseşte pe deplin fundamentarea pentru că depăşeşte facticitatea arhivistică şi resuscitează memoria colectivă, care odată cu trecerea anilor e mai mult un tărâm al proiecţiilor imaginative decât un teritoriu al faptelor trăite.
Aşa cum ne sugerează şi titlul, cartea se înscrie într-o ramură relativ nouă şi fertilă a istoriei, numită istorie orală, care accentuează asupra orizontului personal, subiectiv al fenomenului investigat de istorie, în cazul de faţă al doilea război mondial.
Cartea va urmări drumul de luptă a trei mari unităţi: Divizia 1 Cavalerie, Divizia 1 Infanterie şi Divizia 3 Munte, atât pe frontul de est, cât şi pe frontul de vest, evidenţiind participarea multor arădeni la această conflagraţie. Deşi documentată cu multă acribie, cartea oferă o lectură accesibilă şi publicului nespecializat prin efortul autorului de a combina datele seci şi osificate ale arhivelor cu mărturii vii ale participanţilor la evenimente. Din mixtura obiectiv-subiectiv, excelent dozată de către autor (de formaţie istoric dar şi cunoscut jurnalist), rezultă o carte dinamică care ţine cumpăna între teatrul mare de operaţiuni şi teatrul mic al tumultoasei şi dramatice experienţe personale..
Faţa războiului este reliefată necosmetizată dar fără tuşa groasă a lucrurilor comune. Acte de mare demnitate, curaj şi sacrificiu de sine sunt însoţite de automutilări, dezertări şi atrocităţi inimaginabile.
De mare interes pentru arădeni sunt capitolele de după 23 august 1944, când judeţul nostru devine poarta de intrare a armatelor hortiste şi germane în încercarea lor de a ajunge la munţi şi a stabili linia frontului pe Carpaţii Occidentali. Cucerirea Aradului, luptele de la Ineu, Sebiş, Păuliş sunt privite de către autor binocular, atât prin prisma cadrului politic şi instituţional, al decidenţilor politici şi comandamentelor strategice militare, cât şi prin prisma omului simplu care încearcă să supravieţuiască.
Cartea este pigmentată cu mărturii vii ale participanţilor direcţi, unii dintre ei excelenţi naratori, cum este cazul lui Dumitru Nadiş, care descrie cu acurateţe şi talent literar încleştarea din jurul gării Leş dintre soldaţii români şi trupele germano-maghiare.
Pe de altă parte, cartea oferă un excelent material de lectură şi cititorului specializat pentru că toate desfăşurările frontului sunt descrise amănunţit, însoţite de decizii politice, ordinele statului major, hărţi de deplasare şi de explicaţii ale strategiilor ofensive sau defensive.
Direcţia de căutare a cercetării este însă spre universul mic, spre dramă individuală, pentru că autorul priveşte cu mefienţă politica mare şi conchide „Politica mare nu ţine cont niciodată de dramele personale ale celor pe care îi foloseşte”.
Aşa se face că marile puteri nu au recunoscut României statutul de cobeligerant la Conferinţa de Pace de la Paris din 1947, deşi pierderile umane ale României le-a depăşit pe cele ale Angliei şi Statele Unite la un loc. Abandonarea României în sfera de influenţă a URSS a dus la persecuţii împotriva elitei armatei române care a luptat pe frontul de est şi la nerecunoaşterea drepturilor veteranilor de război.
Cartea lui Ioan Tuleu este în acest sens o reparaţie morală şi un omagiu adus celor care s-au jertfit sau au fost jertfiţi pentru patrie.
Să sperăm că vom ajunge şi noi, ca naţiune, să trecem de la un fad cult al morţilor la un autentic cult al recunoştinţei.
Citiți principiile noastre de moderare aici!