Dr. Domşa crede că Ministerul Sănătăţii vrea să preia Casa Naţională doar pentru a avea controlul banilor.
Ministrul Sănătăţii vrea să transforme Casa Naţională de Asigurări de Sănătate din instituţie autonomă în instituţie subordonată Ministerului Sănătăţii. Cum comentaţi această iniţiativă?
DOMŞA. Modul în care funcţionează un sistem sanitar în orice ţară este o decizie politică. Rostul nostru, al tehnocraţilor, este să folosim argumente pentru ca decizia politică să fie corect fundamentată şi să nu fie doar o decizie politică. În sistemul totalitar, România a avut sistemul de sănătate finanţat de la bugetul de stat. Această situaţie a fost valabilă până în 1999, când s-a înfiinţat sistemul de asigurări de sănătate tocmai din cauză că sistemul finanţat de la bugetul de stat era neadecvat nevoilor de sănătate ale poporului român. În 1999, s-a considerat ca oportun ca sistemul de sănătate să fie finanţat din contribuţiile la asigurările de sănătate de la toţi cetăţenii români, cu unele excepţii, şi să fie administrat prin casele de asigurări de sănătate. În scurta istorie a sistemului de asigurări de sănătate românesc, există o singură etapă – în perioada 2002-2004, când guvernarea era asigurată de PSD – în care acest fond a fost din nou centralizat, dar nu în măsura subordonării la Ministerul Sănătăţii, ci în măsura coordonării de către Ministerul Sănătăţii. Prima decizie care s-a luat în privinţa sistemului de sănătate, în 2005, a fost revenirea la autonomia Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, care trebuie să gestioneze un fond autonom, care să servească doar intereselor pacienţilor şi celor care se asigură în primirea serviciilor medicale de sănătate.
Dar fondul va exista şi în formula gândită de ministrul Cseke.
DOMŞA. Tocmai aici sunt multele inadvertenţe în argumentarea domnului ministru. Până în anul 2003, casele de asigurări de sănătate colectau contribuţiile de asigurări de sănătate şi de la persoane fizice angajatori şi de la persoane juridice angajatori. Începând cu 2003, tot printr-o decizie politică – argumentată prin simplificarea modului de declarare şi depunere a contribuţiilor la organul fiscal -, s-a hotărât ca şi contribuţiile de asigurări de sănătate ale angajatorilor persoane juridice să fie colectate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. Deci, din 2003, casele de asigurări de sănătate colectează contribuţiile de asigurări de sănătate doar de la persoanele fizice. Revenirea la vechiul sistem de colectare ar crea mult mai multă cheltuială şi mult mai multe probleme decât ar rezolva o problemă.
Argumentaţi! Cum s-ar crea mai multă cheltuială?
DOMŞA. În primul rând, ar trebui reorganizate casele de asigurări de sănătate în sensul creşterii numeroase a schemei de personal ca să poată înfăptui noua activitate. Noi, casele de sănătate, însumăm în România, maximum 4.000 de angajaţi, în timp ce ANAF are în jur de 30.000 de angajaţi. În al doilea rând, în colectarea fondurilor ar trebui un sistem informatic care să satisfacă dorinţele celor care sunt contribuabili la fond. Sistemul actual – care a costat, şi el, suficient de mulţi bani – nu este gândit de maniera în care să putem colecta banii. E necesar un alt sistem informatic, adică o altă mare cheltuială. Pe de altă parte, a schimba un lucru care funcţionează din 2003 – şi încă nici măcar nu s-a învechit ca să spui că este bun sau rău – a-l schimba, aşadar, înseamnă 100% nehotărârea decidentului şi ar crea suficient disconfort contribuabililor care nu ar mai ştii, iarăşi, la cine se adresează pentru plata contribuţiei.
Circulă diverse informaţii privind „miza” transferului Casei la Minister. Care sunt argumentele care ar susţine această mişcare?
DOMŞA. Miza declarată este aceea a creşterii funcţionalităţii sistemului de asigurări de sănătate, a transparenţei colectării şi utilizării fondului şi a creşterii calităţii, accesibilităţii şi adresabilităţii persoanelor la serviciile medicale. Opinia mea este că miza este doar fondul, nu şi celelalte. Şi am câteva argumente.
Sunt foarte multe inadvertenţe între ceea ce declară domnul ministru referitor la diversele decizii care se iau la nivelul Casei Naţionale. În România, în domeniul sanitar nu s-a luat şi nu se ia nicio decizie fără semnătura ministrului Sănătăţii. Legea 95, după care funcţionăm noi, a fost o lege asumată de guvernul României în 2006, când era ministru al Sănătăţii Eugen Nicolăescu. Legea noastră a fost susţinută în parlament de către ministrul Sănătăţii. Hotărârea de guvern care reprezintă contractul cadru, pe baza căruia funcţionează tot sistemul de asigurări de sănătate, este – cum spuneam – hotărâre de guvern – în care ministrul Sănătăţii este parte, pe când preşedintele Casei Naţionale nu este parte pentru că nu e membru al guvernului. Normele de aplicare a acestei hotărâri de guvern sunt ordine comune Ministerul Sănătăţii-Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. Tot ce mişcă în sistemul de sănătate este semnat şi de ministrul Sănătăţii. A spune că nu are control, că unele decizii se iau doar de Casa Naţională, mi se pare cel puţin greşit, ca să nu folosesc alţi termeni. Aşadar, argumentul conform căruia Ministerul Sănătăţii nu ştie despre ce e vorba în sistemul de asigurări de sănătate mi se pare complet fals pentru că şi acum ar trebui să ştie deoarece semnează acele ordine.
Un alt argument este legat de atribuţiile pe care le are Ministerul Sănătăţii în domeniul asistenţei medicale. Anul acesta s-au plătit nişte arierate la spitale. Nu în sume mici, ci în sume foarte mari. Aceste datorii s-au realizat prin nechibzuinţă – a managerilor de spital, dar şi a celor care trebuia să-i controleze. Or, spitalele, până acum o lună, au fost, toate, în subordinea Ministerului Sănătăţii. Adică Ministerul Sănătăţii a fost ordonatorul principal de credite pentru spitale, Direcţia de Sănătate Publică ordonatorul secundar, iar spitalele ordonatorul terţiar. Este inexplicabil să existe spitale cu asemenea mari datorii şi să existe spitale în care datoriile au fost făcute prin nerespectarea legilor bugetului de stat şi a finanţelor publice, adică cu datorii angajate mai mari decât prevederile legale. Ministerul Sănătăţii, conform articolului 2 din HG 144/2010, „monitorizează, controlează şi evaluează activitatea instituţiilor sanitare şi ia măsuri pentru îmbunătăţirea asistenţei medicale acordate populaţiei”. Deci cel puţin această atribuţie nu a fost îndeplinită. Nu se explică altcumva datoriile de cinci ani ale spitalelor, datorii care au trebuit să fie plătite acum.
Un alt argument: în subordinea ministrului Sănătăţii a funcţionat şi funcţionează încă Agenţia Naţională a Medicamentului. Toată lumea spune că în România medicamentele sunt scumpe. Preţul medicamentelor în România este stabilit de Ministerul Sănătăţii. Programele naţionale de sănătate sunt făcute prin licitaţie şi achiziţie publică de Ministerul Sănătăţii; într-adevăr, se derulează prin Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, dar sunt gândite şi finanţate prin bani de la bugetul de stat, pe care Ministerul Sănătăţii ar trebui să-i aloce sistemului de asigurări de sănătate. Precum în anii precedenţi, nici anul acesta Ministerul Sănătăţii nu a alocat încă aceşti bani, astfel că pe programele naţionale de sănătate s-au creat datorii foarte importante.
Doar din aceste câteva exemple, ne dăm seama că miza este una singură. Nu o foarte bună transparenţă şi nici o foarte bună gestiune, ci existenţa unui fond. Pentru că, odată cu descentralizarea, domnul ministru a pierdut şi ce mai avea: spitalele - pe care toţi miniştrii le-au păstrat în subordine ani în şir. După descentralizare, şi-a dat seama că mai are foarte puţin, deşi, în opinia mea, mai are foarte multe de făcut.
De ce nu ar fi oportună, în acest context, trecerea Casei în subordinea Ministerului?
DOMŞA. Vă răspund în primul rând în calitate de tehnocrat, iar prin opiniile pe care le exprim încerc să influenţez decizia politică. Din punctul meu de vedere, fondul de sănătate trebuie să fie, aşa cum a fost gândit iniţial, un fond 100% autonom. Ceea ce spune domnul ministru, că va fi un fond autonom în subordinea Casei Naţionale, este un lucru greu de înţeles. El trebuie să fie 100% autonom şi să fie în subordonarea, în coordonarea sau sub controlul unei singure forţe decizionale din România: parlamentul. Aceasta e singura instituţie care ar garanta durabilitatea şi relativa independenţă a fondului şi respectarea destinaţiei.
Un alt lucru care ar trebui făcut ar fi nu trecerea fondului la casele de asigurări de sănătate – să-l colecteze casele şi să-l execute ANAF – ci trecerea fondului de asigurări de sănătate din bugetul de stat – acolo unde e acum – într-un fond special, la fel cum e şi fondul asigurărilor sociale. Atâta vreme când fondul de asigurări de sănătate e în structura bugetului de stat al României, şi nu aprobat ca un fond special pe lângă bugetul de stat, va exista întotdeauna tentaţia ca în anumite situaţii, să fie folosit şi în alte direcţii. Nu spun că s-ar întâmpla asta acum. Dar s-a întâmplat în anul 2002-2003, când era ministru de Finanţe Mihai Tănăsescu. Atunci sistemul de sănătate avea o mare problemă de finanţare când, teoretic, exista un excedent de 15.000 de miliarde – bani pe care sistemul cerea să-i cheltuiască. Ministrul Tănăsescu a spus că aceşti bani există, dar vor fi folosiţi cu chibzuinţă atunci când se va considera necesar. Deci, acest fond nu trebuie să facă parte din bugetul de stat pentru că este efectiv contribuţia fiecărui cetăţean, a fiecărui angajator din România, care este în plus, excede contribuţiilor, taxelor şi impozitelor obligate care sunt structurate în bugetul de stat.
Aţi amintit de cetăţeni. Ce ar avea de câştigat sau de pierdut asiguraţii în urma măsurii pe care intenţionează să o ia Ministerul Sănătăţii?
DOMŞA. Cetăţenii ar avea de câştigat într-o singură situaţie: dacă fondul va fi 100% autonom şi dacă nu va fi în bugetul de stat. Casa Naţională este singura instituţie creată pentru administrarea fondului de asigurări de sănătate. Orice ingerinţă a bugetului de stat asupra fondului de asigurări de sănătate va aduce doar defecţiuni în funcţionarea sistemului şi lipsă de beneficii pentru cetăţeni, pentru pacienţi. Toate legile din România spun că fondul naţional de asigurări de sănătate se constituie pentru acordarea şi acoperirea îngrijirilor medicale pentru pacienţi şi el mai poate fi alimentat de la bugetul de stat. Doar în condiţiile în care bugetul de asigurări de sănătate ar fi un fond special pe lângă bugetul de stat, s-ar vedea exact modul în care bugetul de stat contribuie la rezolvarea problemelor sistemului de sănătate din România.
Ce modele de funcţionare a sistemului de sănătate avem în afara României? Există vreunul precum cel dorit de ministrul Cseke?
DOMŞA. Modelul propus de domnul ministru nu a fost descirs, ca să putem înţelege ce vrea. Deocamdată, dânsul a exprimat nişte idei. Dar sunt nişte idei atât de disparate încât e foarte greu să-ţi dai seama care e modelul de sistem de sănătate pe care dânsul l-ar alege. În lume funcţionează câteva sisteme de sănătate, unul dintre ele fiind cel finanţat de la bugetul de stat – cum a fost şi în România. Un alt model este acela al Angliei, care se referă la bugetul istoric. Un alt sistem de sănătate este cel pe care-l folosim noi şi majoritatea ţărilor europene şi nu numai europene – un sistem inspirat din Germania. Un alt exemplu este sistemul de asigurări private de sănătate din SUA, care începe să se restructureze astfel încât să se creeze un sistem de asigurări de sănătate la care să aibă acces toată populaţia. Modelul cel mai frecvent folosit este cel al sistemului de asigurări de sănătate.
“Odată cu descentralizarea, domnul ministru a pierdut şi ce mai avea: spitalele”
DIANA DUŢU
Citiți principiile noastre de moderare aici!