Dar nu atât la ea, la moarte, (în fond poetul era demult si grav, incurabil bolnav), cât la funeraliile rezervate marelui defunct, la presiunea opiniei publice, presiune abil si profesionist fructificată de aproape toate canalele tv. timp de trei zile, transmise fiind în direct si avid urmărite de milioane si milioane de telespectatori.
Lucrul este într-un fel surprinzător dacă luăm în considerare sentimentele postrevolutionare profund contradictorii fată de complexul fenomen (literar, social, politic, moral) numit Adrian Păunescu: de admiratie pătimasă la unii, de repulsie totală la altii. Funeraliile rezervate lui, au developat, încă o dată, dacă mai era nevoie, o apetentă stupefiantă colectivă românească spre melodramă, în fond spre autocompătimire ca substitut al luptei interioare de depăsire a unei provocări, oricât de dureroase, pe care ti-o rezervă fatalmente viata (am mai văzut-o si la funeraliile cântăretului, habar n-am cât de valoros, de muzică populară, Ion Dolănescu, tot la Ateneul Român).
E vorba de apetenta de „a juca” fără nici o discretie si demnitate drama durerii asumate în prohoduri colective în care compasiunea este confiscată mai degrabă de participatii la eveniment decât de intimii familiei celui dispărut (ba, mai mult, unii dintre acestia nici nu au „onorat” tristul eveniment din motive nu chiar neîntemeiate: bunăoară fosta sotie a lui Ion Dolănescu, o cunoscută cântăreată, Maria Ciobanu, cu care defunctul a avut un copil, a lipsit de la prohodul de la Ateneu; iar în cazul poetului Adrian Păunescu, fosta sotie, poeta Constanta Buzea, si fiica lor legitimă Ioana, aşijderea). Vaetul multimii e la români în astfel de prilejuri precum corul antic în tragediile lui Eschil. Preiau subliminal durerea unor personaje absente. Psihologic vorbind, lucrurile sunt mult mai simple: mul?imea se plânge de fapt pe sine. Îsi declină astfel propria neputintă atât în fata fatalitătii mortii, cât si se identifică în traseul biografic, în virtuti si erori, în merite si păcate cu marele dispărut.
xxx
Surpriză însă! A doua zi deja începe desacrificarea, dezeificarea proaspătului dispărut. Apar copiii nelegitimi! Apar amantele „fidele”, care s-au sacrificat, prin legea nescrisă a tăcerii, chiar fată de sotii lor legitimi si eventualii copii, care la rândul lor au si ei acum copii. Desigur, asta numai si numai spre a-i proteja imaginea, functia publică, credibilitatea politică etc. etc. Tot o formă de venerare!
Vasile Dan
Citiți principiile noastre de moderare aici!